De o sută de ani avem o ţară şi n-am ştiut cum să procedăm cu ea, aşa că găsim prilej de sărbătoare, cum fac cuplurile care sunt împreună de mai mulţi ani decât pedeapsa maximă pentru omor, şi nimeni nu înţelege de fapt ce îi ţine împreună între toate disfuncţionalităţile alea perfect vizibile.

Acum 100 de ani, România ieşea dintr-un război în care pierduse peste jumătate de milion de oameni, dintre care 335.000 de morţi. Proporţional cu populaţia, în întreaga lume, doar Serbia avea mai mulţi morţi, şi ei au luptat 4 ani, nu doar din 1916, ca noi.

Incompetenţa incredibilă a politicienilor, care au aruncat într-un carnagiu oameni fără carte şi fără echipament militar adecvat a fost salvată doar de eroism (da, nu e un cuvânt mare) şi de contextul internaţional pur miraculos, care a făcut ca România să-şi dubleze populaţia şi teritoriul în urma unui război pe care l-a pierdut.

100 de ani mai târziu, suntem în acelaşi punct, doar că avem internet. 80% din populaţie era atunci analfabetă, acum e doar analfabetă funcţional. Marea majoritate a oamenilor îşi făcea nevoile în fundul curţii, acum doar vreo 40%. Pe atunci aveam căi ferate care străbăteau ţara, acum nu avem autostrăzi care să facă acelaşi lucru. Aveam incompetenţi care ne conduceau şi care ne omorau, dar măcar ştiau să negocieze pacea la Versailles. Acum avem imbecili care nu ştiu să găsească Versailles-ul nici pe harta cu suburbiile Parisului.

Avem acum entuziaşti care merg cu steaguri şi sufletul curat, în căruţe şi costum popular, spre Alba Iulia, din toate colţurile Ardealului şi nu numai, ca şi atunci. Şi dacă ar merge cu maşinile, în lipsa şoselelor şi cu asemenea trafic festiv, tot atâta timp ar face.

România e, la 100 de ani de la unire, la fel de ameninţată de contextul politic internaţional, dar mai ales de cel intern, care a reuşit să alunge în nici 30 de ani de la revoluţie echivalentul populaţiei Cehiei peste graniţă. Ţara asta blestemată a „sângerat” pe timp de pace mai mult decât pe timp de război.

S-a criticat mult faptul că s-a construit cu un purcoi de bani catedrala mântuirii neamului, de parcă am fi în evul mediu. Dincolo de faptul că acolo am fost mereu şi acolo vom rămâne o bună bucată de vreme, doar cu ea rămânem de la centenarul ăsta, aşa că foarte bine.

Precum bradul ăla scofâlcit şi plouat pe care-l împodobim anual din obişnuinţă, catedrala ne rămâne ca un reminder etern al propriei noastre incompetenţe, atât de specific româneşti, aşa că să ne bucurăm de ea şi să facem odată teocraţie cinstită în România, să construiască BOR-ul şi spitale, şi şcoli şi autostrăzi.

Să sărbătorim, aşadar, măcar cu gândul că la următorul centenar e fizic imposibil ca lucrurile să stea mai prost.