Aţi văzut mame plângând la patul fiicei lovite de restanţe? Ori taţi muncind ziua pentru a învăţa noaptea împreună cu fiul ce nu pricepe o iotă din materia de anul doi de facultate?

Noi avem camere şi microfoane plantate în casele voastre. Şi le-am văzut pe toate. Am văzut mame ce se roagă în fiecare seară pentru examenul de drept roman al copilului aflat în anul cinci de facultate.

Ajută-l Doamne să priceapă şi el că de cujus nu e vreun tâmplar din Cucuieţii de sub munte, iar terţius nu are nimic în comun cu dama de treflă. Dă-i doamne minte mai puţin odihnită decât are în prezent, că aiesta e principalul lui bai. Amin!

Am văzut taţi ce-şi mână oile pe câmp ori angajaţii în corporaţii de tipul celei conduse de nea Gabriel, care vin noaptea acasă şi se pun cot la cot lângă copii încercând să le arate că se poate. I-am urmărit şi le-am observat cearcănele cum se adâncesc în orbite, în timp ce citesc din cartea de TGD, cu voce tare, ţâncului aflat sub plăpumioară în pat.

Am auzit bunici care atunci când sunt întrebaţi “mergem la ski cu pensia de luna aiasta?” îşi privesc cu tristeţe interlocutorul şi răspund oarecum resemnaţi: anul acesta nu. Nepoţica mea termină facultatea, dar mai are vreo trei restanţe în fiecare an. Deci o ajut şi eu cum pot, că-i necăjită rău. Stă toată noaptea şi plânge prin cluburi. 

Şi în cele din urmă, am văzut studenţi. Care ajung la un moment dat să fie fericiţi doar în poze. Acolo zâmbesc plastic, înconjuraţi de prieteni de circumstanţă precum participaţia ocazională. În rest, încearcă să răzbească dând din mâini. În gol.

Şi înjură tot şi pe toţi, căci toţi sunt vinovaţi. Inclusiv mamele căci plâng prea mult şi nu înţeleg că viaţa unui student e mult mai dificilă decât viaţa unui om matur ce are un student cu restanţe de întreţinut. Inclusiv taţii, căci stau toată noaptea pe capul lor încercând să-i convingă să mai citească o pagină. Să nu mai vorbim de bunicii care îndrăznesc să-şi mai ţină bani pentru medicamente.

Ei şi-au trăit viaţa. Eu în aceste momente trec prin momente critice în care am nevoie de ajutor nelimitat şi nerambursabil. Peste 10 ani, când am să devin ceea ce văd prin filme, s-ar putea să mă gândesc că ar fi cazul să-i răsplătesc. 

Am zis!