Prolog (II)

Salutară amândoi. Aproape concomitent.

„Luaţi loc!”, îi propuse Frunzescu.

„Mulţumesc.” Avocatul era tânăr. Nu părea să fi împlinit treizeci de ani. Frunzescu depăşise cu puţin momentul critic.

Asta-i spuneau colegii înainte să facă cei treizeci de ani: „Dorele, vezi că te-apropii de momentul critic. I-aţi şi tu nevastă şi fă-ţi un copil până nu e prea târziu. Dă-l în mă-sa de Parchet, că nu ne-am făcut procurori să ne fie greu.”

Până când avocatul îşi trase scaunul de la biroul alăturat, Frunzescu îşi aruncă privirea pe geam. O ceaţă deasă începuse să coboare peste pădurea spre care dădea fereastra biroului său.

În-pă-du-rea-cu-a-lu-ne,

A-veau-ca-să-doi-pi-tici,

Vi-ne-pu-pă-za-şi-spu-ne:

Du-te-n-mă-ta de-a-ici.

“Aţi spus ceva, domnu’ avocat?”, întreabă Frunzescu, întorcându-şi privirea spre el.

Avocatul îl priveşte mirat.

“Nu. Nu am spus nimic. Mă aşezasem şi aşteptam.”

Frunzescu se încruntă. Era sigur că auzise ceva. Un cântec pe care îl ştia din copilărie. Îl cântau în curtea blocului. Ultimul vers era schimbat, faţă de varianta originală, fiincă îl cântau când voiau să scape de vreunul dintre copiii ăia plângăcioşi, care, dacă erau bruscaţi şi într-un mod deloc violent începeau să-şi strige părinţii şi să pârască. Nimeni nu îi plăcea, pe atunci, pe pârâcioşi. Paradoxal, îşi spuse pentru a doua oară pe ziua în curs, aş putea zice că am ajuns într-o meserie în care pârâcioşii sunt ăia cei mai agreaţi. Privi spre avocat. Aştepta cuminte, pe scaun.

“Să începem, atunci”, propuse Frunzescu.

“În regulă”, fu avocatul de acord. “Învinuitul unde e?”

“Vine şi el. Până atunci trebuie să discutăm ceva numai noi doi.” Frunzescu inspiră, privi spre avocat şi, cu o voce care îi trăda încordarea, începu.

[Urmează Capitolul 1]

Prima parte a prologului o găsiţi aici.