Românul nu înţelege chestiunile subtile, ca dreptul de proprietate, prezumţia de nevinovăţie sau pasta de dinţi, dar recent ne-am adus aminte că nu le are nici cu gestionarea propriei libertăţi.

Curtea Constituţională a făcut un pas spre normalitate, zicând în esenţă că trăim într-un stat laic, că avem un „docoment” numit Constituţie, unde sunt scrise anumite lucruri, şi că religia e o chestie intimă, pe care n-o scoţi în public şi n-o vâri pe gâtul copiilor. Dar lucrurile nu puteau fi lăsate aşa de către Persoana Fizică Daniel şi corporaţia sa de proto-hipsteri bărboşi aurii.

Cum adică să fim obligaţi să facem cerere pentru ora de religie? În primul rând, noi nu ştim scrie, şi doi, dacă am şti, de când îndrăzneşte minoritatea să ne stabilească nouă, majorităţii, cum să ne creştem progeniturile?

Toată lumea uită, dincolo de chestiunea juridică atât de simplă, încât se pare că dă eroare 404 procesoarelor conservatoare, problema de fond: ora de religie nu serveşte decât la îndoctrinarea minţilor fragede şi n-are nicio treabă cu spiritualitatea. Nu face decât să expună, de pe o poziţie de autoritate, un mit neolitic care poate bulversa o fiinţă în formare. Şi, în cel mai fericit caz, nu e decât timp pierdut în orar, la care toată lumea ia 10.

Românul nu ştie ce să facă cu libertatea de opţiune. E dificil, e dureros, ia câteva minute de gândire şi implică responsabilitatea unei decizii. Nu era mai bine înainte, când multpreafericirea sa gândea şi pentru copiii noştri?