De ceva vreme, trăim cu o amplificată senzaţie de deja-vu. Ca să fim mai clari. La fiecare final de ciclu procesual primim aceeaşi soluţie: not in our favour. Frustarea e cu atât mai mare cu cât (şi aici nu vrem să arătăm pe nimeni cu degetul, sperăm ca respectivii să se simtă fără a fi necesar gestul), faţă de alţi colegi, ne străduim să ne susţinem opiniile în faţa Măritelor Instanţe cu argumente juridice. Se pare că nici acestea nu mai conving.

Din aceeaşi categorie a deja-vu-ului, Mecanismul „corupţie = arestare” funcţionează mai ceva ca eficienţa contraceptivă a prezervativelor. Ca să nu ne întindem pe teritorii alunecoase şi să ne rupem gâtul profesional, dăm exemplu din ograda magistraţilor. Recent, un norocos magistrat, haideţi, nu norocos, celebru, fiindcă DNA-ul era foarte interesat de ce vorbea la telefon, ziceam deci un celebru procuror, şi nu unul dintre aceia simpli, ci chiar un prim-procuror, a fost adus la dreapta judecată a unui complet de arestare. Erecţia juridică, generată de respingerea propunerii de arestare formulată de DNA, pe acelaşi temei deja saturat de atâta lubrifiant cât a fost pus pe el pentru a funcţiona la nesfârşit, erecţia ziceam, nu a ţinut decât cam două minute, dacă ne raportăm la o scală temporal-juridică. De ce? Efectul de recul al E-ului nostru mai sus amintit l-a dat bătrâna doamnă, Curtea. Înalta, bineînţeles. Bătrâna şi vechea Curte, care a dispus arestarea.

Concluzia e simplă, verificabilă la orice moment, deci deja axiomatică: dacă se-ntâmplă să se strice Mecanismul, acolo, mai jos de Înalta, nu vă faceţi griji: repară Curtea!