Haideţi să începem anul făcând mofturi. Sau, măcar, vorbind despre ele. Suntem siguri că nu v-ar displăcea aşa ceva. De ce suntem aşa siguri? Păi, trăim într-o ţară aşa de frumoasă, de bogată şi cu oameni atâta de simpatici şi voi continuaţi să faceţi mofturi că pute.

Ok, acum că am făcut şi prima glumă pe anul în curs (bună, proastă, cum o fi, nu ne certaţi că avem încă stomacele pline de bastoane de la Moş Diicot), ne gândim să deschidem un subiect de la care ne dorim să ne aducă cât mai mulţi duşmani. Că tot timpul, la început de an, omu’ îşi doreşte cât nu poate duce. Şi, ca să alegem un subiect la întâmplare, să zicem să înceapă cu litera M. Hmmm, m, m, m… Medierea!

Ce ne place nouă la mediere?

Să lăsăm întrebările stupide, că nu ne-am adunat aici să discutăm despre ce ne place, că atunci ne făceam blog de bucătărese (şi uite aşa ne-am pierdut toate fanele). Noi ne legăm numai de ce sau de cine nu ne place. Asta ca să fie totul clar.

Medierea e o idee aparent bună. De ce credeţi că diplomaţii sunt persoane aşa de apreciate? De principiu, noi suntem de acord cu medierea. Dar de la principiu până la punerea în practică e cale lungă. Aşa că, atunci când ajungi ca medierea unor conflicte să necesite crearea unei profesii distincte, cu organe de conducere etc. începe să pută a birocraţie, funcţii ca să avem funcţii, bani strânşi pentru „pregătire” ca să facă unii bani şi aşa mai departe, în stil românesc.

Noi credem că avem nevoie de profesia de mediator cam la fel de mult cât avem nevoie de profesia de instigator. Unde instigatorul este ăla care îi pune pe doi să se bată: „Na, mă, luaţi de bateţi-vă, că am eu un prieten mediator, care vă împacă, după. Da’ semnaţi aici că, dacă eu v-am pus cu succes să vă rupeţi dinţii, sunteţi de acord ca el să vă facă iar prieteni de pahar.”

Ce ni se pare şi mai ipocrit e a susţine că pentru a face mediere e musai să faci pregătire în sensul ăsta şi că nu e suficient să fii doar avocat. Chit că majoritatea mediatorilor sunt şi avocaţi. E mai mişto să ai o carte de vizită A4, numai fiindcă n-ai un Audi A4 şi fiindcă nu-ţi încap titulaturile, gen: „Lucică Prietenescu – absolvent de drept, licenţiat în drept, jurist, candidat la examenul de intrare în avocatură, luător de examen, posesor de legitimaţie de avocat, avocat stagiar, avocat din oficiu, avocat definitiv, avocat definitiv ales, mediator”.

Ca să nu mai lungim vorba, fiindcă ştim că aveţi cu mult mai mult decât un neuron şi pricepeţi din două vorbe ce ne doare, încheiem cu tradiţionalul: „Să trăiască, la mulţi ani!”*

*Urarea nu se aplică „profesiei” de care am discutat mai sus. Acesta nu este un pamflet, este o opinie. Fiindcă trăim într-o ţară liberă, de aia. Plus că acest blog se poate citi şi fără reţetă de la medicul psihiatru. În caz de efecte adverse, beţi apă. Da’ nu sfinţită. Fiindcă nu e supliment alimentar, nu de alta.