Ne-am decis să ne pontim un material inspirat din viaţă şi muzică. Aşa, pe capitole, în stilul Tarantino. Fără supărări, că nu vă vrem supăraţi. Ci cu nervii la pământ şi sub pământ, ca-n Six Feet Under. Aviz amatorilor, puneţi mâna la ochi minorilor. E vorba de justiţie şi personajele ei principale. Aşa cum sunt ele, nocive şi disfuncţionale.

Capitolul I. Justiţia

Instanţele ar trebui să aibă avertismente pe uşi, precum ţigările.

…dar nu au.

Căci justiţia e 100% naturală, fără adaos, fără zăhăr în plus, fără proşti, şi ce-ţi oferă multă adrenalină. Cam aşa ar suna reclama de-ar avea produse-n vitrină, nu?

Fals. Adevărul e că justiţia e un joc riscant. Îţi cauţi dreptatea, dar la final primeşti un şut în cur şi eşti trimis să-ţi sapi singur groapa. De ce? Pentru că ăştia-s plictisiţi. Freacă menta zilnic, dar par extrem de obosiţi. Când ceri achitarea, par extrem de nedumeriţi.

Eşti obraznic dacă ajungi să-ţi deschizi gura. Ai dreptul doar să recunoşti şi să-ţi spui rugăciunea.

Asta-i justiţia.

Tristă ca serialul Dallas şi ce provoacă neplăceri grave – la fel ca hepatita. Soluţii există, da-s ancorate-n realitate cum e Conu Leonida. Şi cum doar studenţii retrograzi ajung să facă politică, să nu ne mirăm că legiuitorul urmează să fie mai încet la minte de luni până duminică – pentru următorii 1000 de ani.

Capitolul II. Juzii

Cei ce se uită la tine de sus ca Sauron. Eşti credul să crezi că tu în faţa lor eşti om. Şi se văd zei. Căci la un moment dat, tot ajungi să te rogi la ei. Şi-ţi dau porunci nemotivate. Că doar trebuie să te conformezi şi atunci când ai impresia că ai dreptate.

De ăştia am mai vorbit şi preferăm să luăm o pauză. Nu de alta, dar ajung să ne preocupe mai mult decât spălatul pe dinţi. Iar dacă Colgate începe să piardă teren în faţa Juzilor, sfârşitul e aproape!

Capitolul III. Clientul

Eu mereu îi spun, sincer şi cu lacrimi în ochi:

Imaginează-ţi că dreptatea s-a fumat, iar acum a rămas doar scrum. Ai în faţa o prounere de arest preventiv. Iar eu nu pot să fac minuni.

După deces, îi pun motivarea instanţei pe mormântul libertăţii sale, drept avertisment pentru speranţele viitoare. La arestul preventiv, contează doar panica imaginară care s-a instaurat în ţară. Că doar nu mai creşte spicu-n deal după ce tu ai furat o pară.

Tre să fi închis pentru a putea să dea presa apă la moară!

Capitolul IV. Loierii excepţie

Suntem puţini. Dar batem concurenţa cu o mână de oameni ca-n Sparta. C-avem ce n-are ea şi nici n-o să aibă – bun simţ juridic şi nas bun să băgăm de seamă când în faţă se vede-o pradă.

Concluzia – opoziţia e slabă, dar se dă drept Stalingrad. Şi cum să nu fie aşa, când opoziţia-i sistem, sistemul e făcut din fiecare om, iar mai fiecare om e retrograd.

Ai vreo acţiune de intentat? Mai bine rupe-o. Căci vocea e o sabie mai periculoasă decât stiloul. Dar tu când vorbeşti, bruiezi mai rău ca radioul.

Am fost mici cândva. De ne atârna cheia la gât. Dar am crescut numaidecât şi am ajuns să punem întrebări incomode în săli aglomerate. Iar din când în când, facem un coctail de succes doar din speranţe deşarte. Şi n-avem jenă. Ne-am trezit brusc în partea întunecată a sistemului, dar am răzbit servind periculos pe deasupra fileului.

Capitolul V. Loierii de duzină

Ăştia-s genul ce scuipă seminţe-n parcuri, apoi merg la teatru. Şi greşim dacă-i facem prost informaţi. Ei sunt doar proşti ca românii de rând şi foarte încoronaţi. Ce-s preocupaţi să dea sens la nimic, crezând c-or proba aşa vreo urmă de spirit critic. Dar când argumentează, implicit se şi contraargumentează. Prejudiciul clientului e în buzunarul loierului care aberează.

Şi vin cu idei revoluţionare, de-ţi vine să le dai retroactiv patru la purtare şi să-i trimiţi la plimbare. Şi când îşi iau un pumn în dinţi de proşti ce sunt, inventează scuze precum creştinii.

…şi-şi mai iau o doză de iluzii, ca steliştii.

Sincer, ăştia-s genul de indivizi dubioşi pe care nu i-ar fi vrut în partid nici măcar comuniştii. Dar ajung să umple sălile de judecată… ca microbiştii.

Sursa foto: meetville.com