În Joia Mare pentru catolici, la Universitatea Garissa din Kenya, 148 de studenţi creştini au fost asasinaţi şi alţi 79 răniţi pentru apartenenţa lor religioasă. Nu s-a vorbit aproape deloc în presă despre asta, deşi internetul gemea sub povara barbariei. S-a invocat mai ales ipocrizia occidentală, care consideră mai importantă viaţa a 11 jurnalişti francezi decât a unui număr imens de studenţi care au avut vina de a nu şti citi din Coran, precum şi faptul că nimănui (în afara Papei) nu i-a dat prin cap să condamne public atrocităţile.

Ce ne face insensibili la suferinţa semenilor? Culoarea pielii, religia, diferenţele culturale, lingvistice? Simpla distanţă până la Garissa, în condiţiile în care Parisul e la o aruncătură de băţ? E vorba de rasism, ipocrizie, dezumanizare, câte puţin din toate?

Astăzi se împlinesc 21 de ani de la debutul masacrului populaţiei Tutsi de către Hutu, în Rwanda. Coşmarul a ţinut atunci 100 de zile, sub privirele impasibile ale comunităţii internaţionale şi a forţelor O.N.U. de menţinere a păcii, staţionate în zonă. Au murit atunci un milion de oameni, dar ce mai sunt cifrele în faţa eternităţii?

Mâine nu va vorbi nimeni despre ei, cum nu s-a vorbit despre studenţii kenyeni, cum nu va spune nimeni vreun cuvânt despre genocidul armean, care va aniversa centenarul pe 24 aprilie. Suntem o specie crudă şi amnezică, care nu învaţă nimic, nici măcar empatia şi solidaritatea.

Nu suntem egali. Unii alegem să ştim şi să ne doară.

(Sursă foto)