Am mai comentat noi la un moment dat (vezi aici) un material al neneului Chiriţă. Radu Chiriţă. Un lector-avocat-CEDOist ce luptă împotriva jderimii. Recent, neneul aiesta ne-a mai izbit cu un material apocaliptic ce ne obligă să aducem unele completări.

Adică no, e de câcat. Nu putem să negăm asta. Şi cel mai trist este faptul că respectiva grămadă deloc contondentă despre care se face vorbire… e greu de ucis (în sensul de reformare, evident). Dar nu putem să nu observăm că Judeii ăştia criticaţi sunt ceea ce sunt şi din alt motiv decât că… sunt ceea ce sunt.

Să ne înţelegem – ăştia au ajuns să aibă o relaţie de tot rahatul cu ideea de justiţie. Se trezesc dimineaţa cu gândul că în curând vine prânzul şi or ajunge în sfârşit să facă şi alte treburi decât să se convingă din minut în minut să nu se izbească cu capul de gong (doing!). Adică – unii să râgâie, alţii să bea bere, ori alţii să facă una din ălea două în timp ce se răsfaţă la o piesă de teatru. Că doar aşa suntem noi românii. Citim cărţi bune în timp ce ne batem concubina cu furtunul de la maşina de spălat. Ori cu făcăleţul… după preferinţe.

Dar revenind. Aducem noi loierii ceva în plus? Mai degrabă nu. Tot apă şi pământ, tot formă fără fond în spatele unei robe negre. Aş îndrâzni să merg chiar mai departe şi să afirm că ei – Judeii – sunt ceea ce sunt şi datorită faptului că noi – loierii – suntem ceea ce suntem. Ştiţi voi… acţiunea şi reacţiunea.

Analogia. Voi nu aţi fost niciodată într-o relaţie în care vă daţi seama că nu aveţi ce să discutaţi cu partenerul / partenera de viaţă? Sau… nu aţi văzut niciodată un cuplu, stând la o masă într-un restaurant, privind în gol unul spre celălalt? Aşa, poetic… ca poezia lui Blaga.

Ei bine, cam asta este şi relaţia dintre noi şi ei. Căci mulţi suntem prost pregătiţi, iar Judeii sunt plictisiţi să asculte aceleaşi (pre)texte rostite ca la Cenaclul Flacăra.

Să fim serioşi şi dacă se poate… sinceri. De mult ori, loierii se comportă precum notarii. Vine clientul, îşi spune povestea, după care aşteaptă. Loierul, în timpul ăsta, face două lucruri – pregăteşte factura şi înlocuieşte numele unui client deja condamnat cu numele proaspătului client într-un memoriu aşezat bine mersi în arhivă.

În aiestea condiţii, nu-l pot decât compătimi pe cel care tre musai să stea şi s-asculte ce are loierul de zis. Nu de alta, dar mai mult ca sigur o mai auzit povestea aia de vreo 100 de ori în săptămâna respectivă – poate de multe ori, chiar din gura aceluiaşi loier perturbat.

Tocmai de aceea cred că justiţia asta oarbă a dezvoltat prostul obicei de a ţine mâinile lipite de urechi. E un mecanism de apărare.

Este adevărat că din ecuaţia asta, Judeul pleacă acasă plictisit, loierul se întoarce la sediu cu portofelul satisfăcut, iar clientul şi-a pus lumânare la libertate. Urmează doar să sufle sentinţa în ea şi gata. În loc de pardesiu de scânduri avem ţară, ţară, vrem ostaşi… la Gherla, Rahova ori Jilava.

Dar, până la urmă, soluţia nu este să-i schimbăm pe ei. Sau, nu doar pe ei. Căci revenind la analogie, cine nu şi-ar dori ca în fiecare zi relaţia de cuplu să fie presărată de discuţii care să te gâdile la neuron? Dar, pentru îndeplinirea acestui deziderat, este nevoie de doi. Şi încă de doi activi (da, ştim, sună contrar firii).

…până atunci, lucrurile vor rămâne aşa. Loieri ce vorbesc în gol, în faţa unei instanţe adormite. Rar, mai vedem şi câte un loier care iese din tipar, reuşind să trezească prea mărita din amorţeală şi să-ţi ridice părul pe ceafa de porc. Dar asta se întâmplă rar, deoarece, dacă Alexandru Lăpuşneanu ar mai avea ceva de zis… s-ar referi cu siguranţă şi la noi.

…înţelegeţi voi ce vreţi de aici.

Am zis!