Nu-s multe momente de aiestea. Doar vreo câteva în fiecare săptămână. Te apucă aşa, pe neaşteptate, o depresie severă după care îţi trece. Dar rămâi cu sechele ca după 29 de zile în arest represiv. Da, am scris bine.

Uneori îmi vine să mă duc şi să mă cac în balanţa justiţiei. Aia cu j mic. Mută şi oarbă; senilă şi rece. Şi apoi îmi trece. Mă scol din pat şi mă duc să-mi torturez iar neuronii, încercând să port discuţii inteligente cu capete de lemn.

Ziua începe cu un telefon. Întotdeauna. Un client nevinovat te contactează să-l aperi de iminenţa arestului preventiv. Te vezi cu el înainte ca el să se vadă cu procurorul şi realizezi că-ţi vinde suficient de multe gogoşi presărate cu zahăr încât să te bage în diabet cronic. Îţi vine să-l izbeşti cu capul de masa din sala de consiliu, dar realizezi că nu ţi-ai permis una din lemn masiv şi există riscul să cedeze… masa.

Vorba aia – o avea ăsta cap de lemn, dar nu-mi doresc ca masa mea s-ajungă surcele.

Treci peste gogoşi, treci peste tot… şi decizi să angajezi cauza. Că doar toţi merită o apărare adecvată în faţa unui sistem erodat, nu? O laie. Toţi merită un şut în cur, iar tu o vacanţă în Dubai. Dar cum în viaţă nu e după cum şi-o merită fiecare, se semnează contractul pe un onorariu de căcat în comparaţie cu orele ce urmează a fi pierdute şi pe urmă treci la pasul doi.

Pasul doi e pasul grăbit înspre tovarăşul procuror. Nu cumva să te aştepte prea mult, ca doar el este obişnuit să plece acasă înainte ca tu să te gândeşti la pauza de masă. Păşeşti în birou şi începe teatrul absurd. Eşti ameninţat cu amenzi judiciare de fiecare dată când îţi deschizi gura, clientul vorbeşte când te-ai înţeles cu el să tacă ori viceversa. Toate numa bune să te facă să-ţi zbori creierii în biroul procurorului.

După o scurtă audiere în care cel care întreabă şi răspunde şi tot el şi consemnează, se merge la instanţă. Cică o apărut din neant nu ştiu ce pericol concret pentru ordinea publică. Cu alte cuvinte, clientul tău – de multe ori ştiutor de carte -, reprezintă un pericol pentru siguranţa agramaţilor şi retardaţilor din societate care habar nu au ce a făcut  clientul tău, nu îi interesează şi chiar dacă i-ar interesa… ar uita că îi interesează în aproximativ două zile.

Când instanţa îţi ia cauza, îţi dai seama din privirile juzilor că deja s-a deliberat. Parcă şi-a luat instanţa tricou cu „admite propunerea”. Atât este de evident. Pe urmă, urmează recursul. Dar ăsta e deja din alt film.

Filmul aiesta, se gată aici.