Dară că binie a hi, mă (pfiu, că ne-am molipsit şi noi de la Loieru’)! Nu? Nu ar fi bun un INM Constituţional? Un INM Bota care să dea unei Românii paralele judecători paraleli şi procurori idem? Dacă vă place manifestul lui Loieru’ semnaţi în comentarii. Dacă nu, pârâţi-l SRI-ului pentru subminarea instituţiilor (ne)fundamentale ale statului. De drept. Şi de fapt. Să nu ziceţi că nu v-am spus.

Când am fo’ mic, tare mult am vrut să gat dreptul când o să fiu mare.

Procuror mă voiam. Ai mei deja adunau siviuri de la cămătari. Să vadă care-o fi bun de contabil. Da’ cum nu pre’ am mai crescut de când am fo’ mic, am început să trăiesc cu frica neîmplinirii sufleteşti. Când, brusc, ca-n bancurile religioase,  s-o întâmplat minunea. Ş’-o câştigat Steaua campionatu’.

Apoi, după câţiva ani, m-am trezit în primu’ an de facultate. Pân’ la urmă aveu să fie opt. Nu de alta, d’-am aflat că faculta-i gre’ şi m-am decis subit să fac doi ani într-unu’. Tare bună alegere.

Oricum. Prima zi de facultă, dezastru! Numa’ de Chirică s-o vorbit. Şi de Podaru. Şi de Bocşan. Şi de una de la Drept internaţional public. Nimeni nu-i pronunţa numele. Era ca-n Harry Potter. Când zâcea careva prima iniţială se pornea coru’ Madrigal: „Shhhhhhh!”

Dezastru. M-am dus acasă plângând. N-am mai plâns aşa de când o făcut Titanicu’ scuba diving în 97′. Nu ştiam ce să fac. Pe unde mergeam se auzea că primii 6 ani de facultă-s cei mai grei. Eu deja îmi făceam calcule cum s-o calcula pensia dacă din facultate mă duc direct la azil. O’re oi primi ceva dacă o viaţă am lucrat numa’ şi numa’-n două schimburi? Adică şi-n sesiunea normală şi-n ce’ anormală? Eram cu nervii la pământ şi de-asupra mea mai era pământ cât China. Am început să iau tot felu’ de vitamine-n formă de ursuleţi. Cum uitam raţia, cum se alegea lumea cu încă un Vadim. Înţelegeţi aluzia. Încă puţin şi ajungeam ca Russell Crowe în O minte sclipitoare. Adică… NU BINE.

No… deci tre’ia să fac ceva. Ş’-am făcut. Am luat contractu’ de studii ş’-un pix. Ş’-am început. Drept constituţional? Nu. Drept civil? Nu. Şi tot aşe’. Înţelegeţi voi. În primii şasă ani de facultă am făcut numa’ opţionale. Şi Teoria generală a dreptului. Asta din urmă am luat-o c-am auzit că şi profa o mers pe puţine credite la viaţa ei. Nu m-am lămurit tare bine ce-o vrut lumea să zâcă cu asta da’ no… cred c-o fo’ de bine din moment ce predă, nu?

Oricum. O fo’ bine. Pân’ mi-am dat sama că m-am înşelat. Iniţial am crezut că şasă ani numa’ slalom printre cretini, ca trupa Paraziţii, o să fac. Ei cu cei mai greu, eu cu opţionalele. Ei cu Chirică, eu cu TGD-ul. Brici.

Deci am sperat. D’-am sperat ca prostu’. Am sperat că dacă trec d’-ăştia 6 ani grei, apoi restu’ or fi ca-n grădiniţă. Da’ prost am fo’ când mi-am dat dreptate la-nceput. Că m-am trezit pe ultima strigare cu Chirică. Şi Podaru. Şi Bocşan. Şi cu…

„Shhhhhh!!!”

Ăsta o fo’ Robi din celălalt birou. Şi el, ca Rocky după primu’ meci cu Apollo Creed. Plin de sechele.

Oricum. Atunci o fo’ primu’ moment în viaţă când mi-am zîs că n-o să mai ascult ce gândesc. Zis şi făcut. Apoi m-am răzgândit ş’-am mai comis-o de câteva ori. Da’ asta-i altă poveste cu final rebrean.

Drept îi că le-am luat pe tăte pân’ la urmă. Deşi doar eu ştiu câte-am pierdut mergând pe sfoară. Cel mai straniu o fo’ la Drept internaţional public. Acolo ne simţeam tăţi ca Tom Hanks în Culoarul morţii.

Intram în sala de examen în şir indian şi cu capu’ plecat. Niciun sunet. Cine făcea să scârţâie parchetu’, ieşea din ecuaţie şi reintra la capătu’ rândului. Ne aşezam în bancă şi aşteptam. Niciun sunet. Când am început să aud un tropotit ca-n Lord of the Rings mi-am dat seama. Au început ăştia să tremure din picior. O intrat…

„SHHHHHH!!!”, ţipă Robi, încă evident, nerefăcut.

…în sală.

O venit subiectele. Ş’-am ieşit toţi afară, în acelaş’ algoritm folosit la intrare. În primele cinci minute. Iar ea, supraomul, ne privrea de sus. Într-un moment de intensitate maximă, teleghindu-şi ghiduş zâmbetu’ peste cap precum Jack Nicholson în rol de clovn,  ne-o sugerat să revenim cu latina învăţată sau să ne mutăm la o facultă privată. Cică acolo examenele se dau în limbi de actualitate. Atunci s-o aprins becu’ la mansardă. Am aflat şi eu în ce limbă o fo’ tăte cele tentative la care-am fo’ prezent cu trupu’. Poate de eram inspirat, îi ceream o foaie de examen cu subiectele-n altă limbă. Cine ştie, poate ave’ pentru toţi, da nime’ n-o zis nimic.

Oricum. O trecut tăte. Am luat până şi Dreptu’ internaţional public. Da’ o trebuit să aştept ceva. Până o luat-o şi pe ea unu’. Asta este… ce-om face. Unii cumpără fără să ţipe un ochi în garanţie.

Ş’-apoi cu faculta’ tătă gata, am vrut să dau la Ineme. V-am spus că procuror am vrut să fiu, da? Deci cred c-am învăţat vreo două vieţi. Da’ la fiecare patru ore puneam un film ş’-aşteptam o viaţă nouă. Cred c-am văzut tot Seinfeldu’ în câteva zile. Tare mândru am fo’ de mine. Şi obosit în fiecare dimineaţă. Da’ no… mereu mă consolam cu gându’ că-i greu de învăţat pentru Ineme. Şî-mi trecea. Brusc, aveam din nou putere să văd un film.

Oricum. Atât cât am învăţat, tătă materia o părut nouă. M-am gândit atunci că poate n-o trebuit să-nvăţ în facultă numa’ din xeroxurile pentru ide. Da’ no… ce-o fo’ o fo’. Amu, important era ce-o să fie. Şi-o fo’. Prăpăd. Am făcut oricum peste câte-am reuşit să fac vreodată-n facultă. Acolo, mai mult de şasă grile nu făceam. La unele materii poate-poate, cu indulgenţă, vreo doişpe. Da’ la Ineme am reuşit patruzăci. Da, patru-zăci. Am fo’ tare mândru. M-am depăşit. Eu, pe mine.

Oricum. După ce-am mers la Bucu’ şi-am văzut cum i acolo, m-am întors în Ardeal şi nici n-am mai deschis teve-ul. Dezastru.

De atunci am o vorbă: să fie şi un Ineme constituţional ca şi Barou’. Că şi aşa tăţi îs BOTĂ. Data viitoare poate vă spun că totuşi am ajuns loier.

Am zis!