Am trecut ieri prin arest să-mi văd clientu´ cum se descompune. Nu de alta, da’ filmele triste la cinema costă hăt bugăt şi mai tăte îs 2D. În beci la DeNeAu, distracţia e gratis şi îi şi tri’ dimensională. Ce-ţi poţi dori mai mult d-atât? Poate banii lu’ Mateuţ. Deşi, prefer să şiu cvasi-bogat decât să nu ştiu veci unde mi-am parcat maşina (asta-i pentru faptu’ că mi-ai dat 8 la procedură, pă fidbecu’ dat de secretară).

Revenind. Intru în clădirea plângerii şi dau de şăfu de la informaţii. Mă uit la el sfidător. Adic’ cu un ditamai zâmbet pe buze. Nu fiţi dezorientaţi. Adevăru’ îi că aparenţa de fericire îi face tare nefericiţi! Şi atunci… le dau croşee prin colţu’ gurii. Direct la ficat.

El se uită la mine poliţienesc de suspect. Cred că n-o mai zărit oameni cu studii superioare de bugăt de multă vreme. Când m-am apropiat de dânsu, o făcut ochii mici ca Thailanda. Zici că i-am cerut temele la control. Sigur-sigur s-o simţit cu musca pă căciulă.

În fine. Am sunat jos la Dante şi am cerut cu infernu’. În fix o gramadă de minute am fo’ la subsol, pe un scaun. Aşteptând clientu’. Prima lui întrebare proastă o fo’ când iese. Primu’ meu răspuns inteligent o fo’ cum facem cu onorariul din moment ce el are poprire pe conturi.

…1-0 pentru loier. Pe urmă am discutat strategia de (ne)caz. Adică eu i-am zis ce-am zis şi dată trecută (…adică ce-o vrut s-audă) şi el o dat din cap fără să înţeleagă o iotă (…semn că habar n-are ce vrea). Când totu’ o fo’ clar pentru’ mine (…în sensu’ că i-am futut busola clientului), am jucat asu’ din mânecă.

I-am transmis că ne vedem la recurs. Ş’-am plecat. Am simţit în acel moment cum îi tremură şlapul sub băncuţă. Da’ n-am întors capu’. Era mult prea dramatic pentru a strica scena. Mă durea sufletu’ doar că ăştia n-au în pereţi decât microfoane. Era fain de văzut de crăciun – cu tătă familia – filmarea cu un om care se descompune la umbra loierului său. Ăl cu suflu’ rece ca Bruce Willis în filmu’ al şăsălea simţ. Vă las pă voi să nu înţelegeţi subtilitatea.

Am zis!