Să nu credeţi că dacă blogul acesta este powerd by lawyers nu vom vorbi de ăia a’ noşti’ de care nu ne place. Mirare! Stupoare! Cum? Avocaţii îşi scot ochii între ei? Nu, nu ochii…

Aşa că azi vorbim de acei colegi ai noştri (stimat să le fie numele, “Dă-le Doamne cât mai multe cauze la amânare!”) care sunt mândrii posesori ai unor voci puternice, impunătoare şi care nu se sfiesc să le folosească.

Nu negăm că, prin excelenţă, meseria pe care o onorăm în fiecare zi, necesită o alură deiască, ridicată din colbul plebeic, nu negăm că prin orice metodă permisă de canoane avocatul trebuie să-şi impună punctul de vedere – este, în vocea noastră, interesul clientului plătitor, de cu bună seamă, dar… milostivi companioni de Bară, vă rugăm, VOLUMUL LA JUMĂTATE…

(Tăcere… pentru a fi înţeleasă doleanţa…)

Noi, grupul avocaţilor care încă mai auzim bine (zic încă, în mod întemeiat), alături de colegii judecători, dar şi procurori, vă implorăm: nu mai folosiţi argumentum ad surdum (cunoscut şi ca argumentum ad spartus timpanus).

Pentru o listă folositoare, a argumentelor la fel de valide ca cel de mai sus, a se vedea aici.