E o postură ingrată să fii jurist în prag de alegeri. Magistraţilor li se cere să fie apolitici, să îngroape în suflet şi să suprime în gâtlej orice manifestare de susţinere faţă de orice poziţie politică. Chestia asta e la fel de ridicolă ca postulatul constituţional referitor la neutralitatea politică a preşedintelui.

Şi asta pentru că juriştii nu sunt doar oameni ca oricare alţii. Fără a le fi superiori altor categorii sociale, sunt, alături de jurnalişti, sociologi şi alte câteva tagme, adânc plonjaţi în realitatea cetăţii. Conştientizează zilnic, nu doar în timpul campaniilor electorale, cum funcţionează toată mizeria naturii umane aplicată în grupuri mari, în jungla urbană. Toate secreţiile de prost-gust pe care le eliberează maimuţa umană când trăieşte falsul sentiment al protecţiei grupului.

Avocaţii au un privilegiu rar lăsat la îndemâna juriştilor, o libertate greu de gestionat. Pot fi, li se cere prin natura rolului social, să fie partizani. Ceea ce e mai puţin manifest, mai greu de înţeles, e că nu poţi adopta poziţia struţului în faţa societăţii, ca avocat. Asta nu înseamnă că eşti obligat să fii activist de partid, nici măcar să crezi într-un candidat la alegerile de duminică.

Sunt 14 oameni de-o calitate năpraznică. Poţi arunca cu zarul şi la fel de prost alegi. Dar tocmai aici e cheia: un avocat care nu alege e o contradicţie în termeni, un organism bizar, refuzat tocmai de mediul în care-şi duce veacul. Orice cetăţean trebuie să decidă zilnic dacă se învârte în continuare în cetate sau fuge în pădure, să trăiască cu rădăcini şi veveriţe. Avocatul nu are opţiunea asta, pentru el cetatea e masca de oxigen care-i permite să o ducă şi mâine, pentru el pădurea e un mit.

Să spui că politica nu te priveşte, în context, e exact cum ţi s-ar revolta brusc piciorul să declame orgolios că el vrea să fie creier de mâine încolo.