Nu ne înţelegeţi greşit. Noi ştim că exagerăm. Dar asta nu înseamnă că ne vom opri din scris. Motivul este unul cât se poate de simplu, ne alimentăm cu supărările voastre.

Şi-ncepem. Judeii aceia cocoţaţi pe tronul de fier, în spatele unei robe negre, care tot timpul ameninţă cu un ciocănel metafizic şi care nu mai cred în nimic decât în propriile simţuri – de elefant.

Că doar aşa sunt Judeii.

Cum stau şi te privesc în cornee – dar dincolo de ea -, cum oftează când ai ceva de spus şi se miră atunci când clientul alege calea dreptului la tăcere, dar se revanşează mai târziu întorcând împotriva nesimţitului cu pricina un drept fundamental.

Îi detest, dar îi înţeleg.

Căci şi eu tremur de plictiseală când îi aud pe mulţi vorbind. Şi de câte ori nu am comunicat mai bine cu corneea decât cu ideea monocromă rostită de orişicare individ anonim.

…Ooo, da!

Şi pentru asta nu pot decât să îi înţeleg.

Dar transformarea dreptului la tăcere într-o furculiţă azvărlită în ceafa clientului este o chestiune cât se poate de odioasă, deci implicit una detestabilă. Căci ce este mai odios decât ca un drept fundamental să devină o obligaţie a cărei nerespectare să conducă la discreditarea spiritului şi la o condamnare ce nu probează decât că lipsa de probe nu este tocmai suficientă pentru a scăpa cu bazmaua curată.

Vorba aia – ce este principiul in dubio pro reo într-o sală de judecată?

Răspunsul – un principiu.

…Şi ce este principiul într-o sală de judecată?

Răspunsul – o idee.

Dar Judeii nu cred în idei, ci în legi… nu?

Iar pentru asta nu pot decât să îi detest.