(…)

         – Domnule preşedinte, încep eu, înţelegem să invocăm excepţia incompetenţei lingvistice a instanţei de fond şi, subsecvent, a Parchetului. Dacă veţi lectura hotărârea primei instanţe veţi observa că ea are cel puţin cincisprezece greşeli de gramatică, unele în părţile esenţiale ale acesteia. Din acestea, şapte sunt copiate din propunerea de arestare a DNA-ului. Prin urmare, considerăm că instanţa de fond nu era competentă să o aresteze pe inculpată, dacă a fost incompetentă în materie de gramatică elementară. Un principiu de drept procesual penal mai puţin cunoscut stabileşte că, dacă nu ai habar când trebuie pusă cratima, şi aici vă dau ca exemplu propoziţia „Miau spus mai mulţi colegi că acesta este un şantaj”, pe care o regăsiţi în hotărâre la pagina opt, devii ope legis incompetent să privezi de libertate o persoană.

         Cum observă că m-am oprit, procuroarea sare din scaun înainte ca preşedintele să-i acorde cuvântul:

          – Onorată Instanţă, domnul avocat procedează ca la instanţa de fond. Ia în derâdere actul de justiţie şi înţelege să se folosească de tot felul de tertipuri nejuridice pentru a distrage atenţia instanţei de la fondul cauzei, respectiv de la gravitatea acuzaţiei care o vizează pe clienta dânsului. E dincolo de orice comportament deontologic şi etic al unui avocat să procedeze astfel. Vă solicit să respingeţi excepţia invocată ca neîntemeiată! Ba nu! revine ea. Ca inadmisibilă!

         Nu las instanţa să se dezmeticească:

         – Domnule preşedinte, dincolo de faptul că doamna procuror mă jigneşte cu fiecare ocazie în care ne întâlnim în faţa instanţei, deci într-o procedură solemnă, susţinând că aş avea un mod incorect de a-mi face apărarea, nu reuşeşte să răspundă criticilor aduse prin excepţia invocată. Vă rog să-i solicitaţi să se refere strict la excepţie, nu la persoana care a invocat-o şi să ne explice de ce o astfel de excepţie este inadmisibilă!

         – Se respinge excepţia! zice sec preşedintele. Procuroarea rânjeşte la mine.

         – Pe ce motiv? întreb eu.

         – Veţi vedea în încheiere! mă repede preşedintele.

(…)