Pentru că diversitatea de opinii = democraţie, avem în redacţie şi colegi mai rezervaţi cu privire la calitatea şi cantitatea catindaţilor (vorba lu’ conu’ Iancu). A se vedea exemplul de mai jos al colegului Aldo Moro.

Se încheie cea mai proastă campanie electorală din scurta istorie democratică a României, incluzând şi perioada interbelică. Au fost 14 şi au rămas 2, dar în aceeaşi cheie puteau foarte bine fi 20 sau 50, tot nu aveai pe cine pune ştampila.

După 25 de ani, există doar două categorii de electorat în ţara asta tristă şi ambele votează negativ: tabăra „să moară pesediştii” şi tabăra „să moară a’ lu’ Băsescu”. Aici s-a ajuns pentru că oamenii au fost capacitaţi exclusiv negativ. Două mari grupuri care merg la vot cum merg suporterii la stadion, cu însemnele favoriţilor şi ura în suflet. De-a dreptul dramatic e că ambele categorii au o ură ţintită, dar legitimă. Greu poţi să-i contrazici în monomania lor.

Că exerciţiul civic n-ar trebui să fie totuna cu patima ştim. Mai ştim şi că ar trebui să alegem ceva. Dar ce anume, când produsele sunt identice, de parcă ar avea măşti interşanjabile? Mi-e uşor să votez răul cel mai mic, dintr-o perspectivă personală discutabilă, dar mulţi alţii ar vrea să poată vota pozitiv. Să spere, să li se ofere o iluzie cât de mică, de credibilă.

Aşa se face că avem una dintre cele mai mici prezenţe la vot din Europa, în condiţiile în care ducem lumea la vot cu autocarele şi votează şi morţii. Cum ar fi ca peste 5 ani măcar să avem ce vota? Poate cu introducerea votului obligatoriu, dacă vreo majoritate e suficient de sinucigaşă să susţină asta.

Şi totuşi duminică merg la vot. Ştiu că mi se serveşte otravă, dar mai iau o doză, cum fac dintotdeauna. Mi-e frică doar să nu-mi dezvolt imunitatea în aşa hal, încât atunci când chiar mi se oferă ceva rezonabil, să aleg tot otrava, din comoditate.

(Sursă foto)