Dacă cineva mai copiază Codul mot-a-mot, cu nişte virgule în plus, şi se autointitulează doctrinar, mă arunc din vârful… patului. Sau a tufarului.

Te dor urechile şi-ţi pică mustăţile.

Doctrina – ăştia care fac ca Otomanu’, iau codul şi rescriu. Cu alte creioane colorate şi shuffle-ing cu articolele, ca poate aşa are mai mult sens…

Omoară foioase. Măcar hârtia igienică are scop predefinit, dar voi, lacomilor de (p)renume pseudo-juridic, ne determinaţi să schimbăm… destinaţia copacilor morţi – să ajungă si să traumatizeze îndoctrinatele noastre posterioare (hârtia îi cam dură).

Sunt frustrată. Şi nu de aia că-s muiere (voi normal că stabiliţi un astfel de raport de cauzalitate). Dar mă doare sufletul când îmi manifest un atribut juridic al dreptului de proprietate şi mă aleg cu o frumoasă cărămidă roşie, din care ies… balauri.

Norocu’ meu că sunt foarte multe cărămizi roşii. Şi am de unde alege. Fals drept de opţiune…

Traducerea din română în… română a codului, e o inovaţie mult prea extraterestră pentru concepţiile mele conservatoare. Dacă mai suge unul literal din Cod şi zice că l-o comentat, scuipându-l afară fără vreo contribuţie lizozimică, îmi fac seppuku cu linguriţa de plastic!..

Morala: prea mulţi ştiu să scrie. După dictare. Sau după indigo.

Elementary, my dear Watson,

Costella.