Deci no’. Trebuţa stă în felu’ următor. Doamne dă, numa’ păste-un avocat de-o terminat dreptu-n România să nu dai. Sau dacă ai furat o gumă turbo şi te caută DIICot-ul, să nu încerci să-ţi faci singur apărarea numa’ şi numa’ pe considerentu’ c-ai luat zăşe la nea’ Gicu-Mateuţ. Subliniez asta de trei ori. S-ar putea să descoperi în cel mai important moment din viaţă că nota primită nu reflectă decât realitatea din căp’şoru’ tău.

Ş’-apoi plângeţi de milă că ţ’-ai făcut apărarea de unu’ singur pe o notă câştigată la loz în plic în facultă’.

Revenind. Mai bine sună un prieten. Poate ştie el pe cineva care s-o întâlnit vreodată cu vreunul de-o terminat dreptu-n altă parte. Deci no’. Treaba ta. Eu aşa te sfătuiesc. Subliniez asta de trei ori. Cu subînţeles, ca-n episoadele din Seinfeld.

De ce? Iaca ce am eu de zâs despre studenţii de la drept…

…Nimic.

Adică, simtă-te într-un tunel înconjurat numa’ de-ntuneric. Poţi s-atingi pereţii când auzi că vine trenu’? No’. Cam aşa îs studenţii de la drept. Numa’ că tu în tunel ai blestema momentu’ când s-o gătat bateria lanterniucii. Studentu’, în singuru’ lui moment de luciditate, dă vina pe sistem. Apoi, îşi scrie treaba aiasta într-un carneţel ş’-o repetă de fiecare dată când are ocazia. Până ce i se scrijeleşte adânc în memorie. Trist precum serialul Dallas.

Zero. Ăştia n-or fo’ capabili să pună cap la cap o strategie pentru gătarea facultăţii. Da’poi să aibă o strategie de caz să-ţi salveze ţie pielea ce urmează a hi bătătorită de tanti Gherla, Rahova ori Jilava. Sigur ai întânit şi tu studenţi de n-or fo’ în stare să-şi ia patru examene într-o sesiune, da’ care s-o crezut în stare să-şi ia triplu’ număr în restanţe. Deci no’. Apăi te miri de ce nu poate ajunge avocatu’ desemnat la termen şi-şi trimite rezerva. Când ai mai multe cauze decât poţi duce, ajungi să ai randamentu’ din facultă’. Zero.

Unu. Tăţi se plâng că-n şcoală, sunt luaţi la RONI mărunţi din teorie când în practică, practica-i de bază. Numa’ că… atunci când ajung în practică îşi dau seama că-n facultate, cum nu teoria o fo’ pe primu’ plan (pe principiul – cui îi tre’ aşa ceva!?), o stat mai mult prin club. Şi dacă n-o fo’ departe când o zâs că teoria nu-i ca practica, apoi clar că-n club nu înveţi mai multe decât te-nvaţă teoria.

Doi. S-o trezit tăţi să zîcă cum că n-o ajuns loieri din cauză c-o dat şai-jde-mii de gâşte pe briz-briz-uri şi ochelari de soare şi n-o primit rest dă semnătură. Înţelegeţi voi aluzia. Da’ nu i-o întrebat nime’ de ştiu să se şi semneze. Ş’-aci nu mă refer la a pune-un X pe contract. C-apoi se taie şi să scrie-n colţ un mare ZERO.

Trei. Am văzut un loier la arhivă de copia tăt tăt ce scrie în declaraţia învinuitului. Desena chiar şi tuşu’ lăsat în colţu’ paginii de imprimanta de la Parchet. No’ asta da. Ş’-apoi te miri că avocaţii recită versurile ca la Cenaclu’ Flacăra. Numa’ şi numa’ dă pă foaie. O’re din cauza tuşului copiat în colţu’ paginii fac tăt timpul pauze lungi şi dese? Cred o’re că o fi vreun semn de punctuaţie? Întreb şi eu…

Patru. Am descoperit că majoritatea loierilor stagiari sunt în cârdăşie cu procurorul dă sedinţă. O’re ăştia numa’ în defavoarea clientului îşi ştiu face pledoaria? Ş’-apoi te miră că atunci când vine-un loier bine pregătit, nu-i înţeles de posomorâta instanţă şi doamna/domnu’ inchizitor (o’re).

Dacă tătă viaţa asculţi numa’ şi numa’ muzică proastă, nu fi şocat de ai crize de epilepsie când treci pă lângă operă. Corect, nu?

Am zis!