În general ne abţinem de la judecăţi de valoare şi mai ales de la judecăţi categorice. Nu de alta, dar sunt suficienţi în ţara asta care se ocupă cu aşa ceva şi nu vrem să fim acuzaţi, ca alţii, că exercităm anumite profesii fără a avea dreptul. Dacă vă întrebaţi şi nu aţi ştiut, vă spunem noi: pentru datul cu părerea la modul categoric există o şcoală specială. Şi nu, nu fiţi răi, nu se numeşte INM. 🙂

Ca să ajungem unde ne-am pornit, ne întrebam ieri, singuri fiind cu forul nostru interior, bineînţeles după ce am terminat şedinţa de partid impusă, de voie-de nevoie, de tovarăşul Antoniu (dacă suntem prea subtili – a se vedea postul anterior), dacă e corect şi cinstit să ne apuce puţin o revoltă aşa mai domoală, nu din aceea cu spume la gură şi strigături. Nu ne referim la o revoltă fără motiv, ci la una generată de ştirea asta. Ca să fim clari! Nu ştirea în sine ne-a deranjat (din contră, ne bucură activitatea din colecţia primăvară-vară a DIICOT-ului), ci ceea ce subtil se poate insinua prin ea. De ce e nevoie să subliniem într-o ştire fiul unui judecător/avocat/primar/procuror/etc.? Care e vina respectivului? Că nu şi-a ţinut copilul acasă, probabil, în lanţuri (dacă e să ne luăm după exemplul, negativ de altfel, sugerat de o recentă ştire)? Că i-ar fi dat o proastă educaţie, omiţând să îi explice copilului că să nu furi = să nu comiţi fraude informatice? Ştim că apare ca senzaţional un astfel de titlu şi nu scriem acum acest text pentru a reproşa formularea cuiva anume, dar, probabil, ca oameni, când vom trece informaţia dintr-un astfel de articol prin filtrul retinei şi apoi al neuronului (al neuronilor la cei mai norocoşi dintre noi), ar fi corect, spunem noi, să judecăm fiul, nu pe doamna maică-sa sau pe domnul taică-său. Dacă nu sunteţi de acord şi credeţi că răspunderea penală ar trebui să sufere o excepţie de la principiul caracterului personal al acesteia, iar părinţii ar trebui să fie supuşi, în astfel de situaţii, cel puţin unei jene publice, trebuie să fiţi de acord că în aceeaşi oală ar trebui să intre şi: educatorii, învăţătorii, profesorii (mai ales cei de religie) universitari sau neuniversitari ai lipsitului de educaţie morală de care vorbim.

Încheiem abrupt, nu tragem nicio concluzie, v-o lăsăm la îndemână (bineînţeles, celor care nu le au prinse în cătuşe).

Totuşi, mai avem o dilemă: ar fi sau nu corect ca, în cazul ăsta concret, mama să-i evalueze fiului pericolul concret pentru ordinea publică? Chiar dacă începem să auzim huiduieli, am avea o părere: credem că da, ar trebui, fiindcă asta au făcut tot timpul părinţii noştri, în copilărie, când ne pedepseau şi nu ne lăsau afară la joacă – evaluau pericolul concret pe care îl reprezentam. Din fericire, ei nu ne ţineau în casă cât îi ţin instanţele acum pe unii arestaţi. Probabil, ai noştri aveau o înţelegere mai profundă a noţiunii de pericol concret şi îşi dădeau seama când el se diminua într-atât încât măsura preventivă a pedepsei să nu se mai justifice.

Ai voştri cum erau, doamnelor şi domnilor judecători?