No. Futu-i. O scos Robi o carte intitulată Iustopia – Welcome to the machine! Bănuiesc că nu e pentru procurori, deoarece nu e nimic de colorat în ea. Şi nici nu are lanţ la copertă pe care să îl poţi desprinde pentru a-ţi bate bicicleta. Remarca asta fără sens e un inside joke pentru mine. Am văzut multe glume în hotărâri de condamnare care începeau ceva de genul şi se finalizau în regim de detenţie. Cred că nu e nici pentru studenţi, că n-are răspunsurile la final.

E mai degrabă o carte pentru nimeni. Eu aşa am perceput-o. O scris şi el ceva. Mare brânză. O reală frecţie la picior de mahon. Cam aşa ar putea să gândească cei care s-au lovit la cap când au mers la săniuş şi amu suferă de un retard major.

Se întreba Robi ce semnificaţie (a)juridică are faptul că editura ce o scos cartea aiasta bagă reduceri la greu. Cu alte cuvinte, îşi făcea griji dacă e doar pe banii editurii, sau tre să suporte şi el costul. L-am liniştit. I-am spus că dacă nu are bani de bere, îi prepar eu un sirop de vişine cu apă de la robinet. Nu faci bani în România băgând cuvinte între două coperţi de brad. Aşa cum nu faci un munte de bani nici din avocatură. Sau dacă faci un munte de bani, la un moment dat o să sfârşeşti în dubă iar după 30 de zile o să treci pe alifii. Deci mai bine stai pe curul tău decât să-ţi stea alţii pe post de scaun în subsol. Remarca asta e pentru cei care nu au fost la săniuş.

Mi-a luat mult să citesc cartea. Nu de alta dar am trăit povestea pe viu. Aşa fictivă cum e ea. Chiar în mai multe rânduri. Şi e greu să reciteşti trecutul pe care vrei să-l laşi în urmă. Şi nu discut de vreo traumă. Sunt doar experienţe de rahat trăite într-un sistem ce pute a zmeură. Iar puţin câte puţin ajung să o dau în alergii. Nume diferite, dosare diferite, aceeaşi poveste.

Avocatura e mai ciclică decât foametea în Africa. Faci aceleaşi lucruri în moduri asemănătoare ori diferite, dar care au mereu acelaşi rezultat. Îţi vezi mai rar prietena pentru că stai prea mult la birou. Începi să ai mai puţini prieteni deoarece ai stat prea mult la birou. Ceilalţi prieteni ce ţi-au mai rămas nu prea îi mai consideri prieteni deoarece ai văzut prea multe la birou. Îţi pierzi încrederea în oameni şi în omenire în general. Nu mai ai încredere nici măcar în tine. Lumea te întreabă dacă e ok în avocatură, iar tu mai ceri o bere să te stingi pe dinăuntru. Că arzi deşi n-ai febră. Tremuri deşi nu-i frig. Eşti obosit dar nu renunţi pentru că eşti prost. Şi eşti prost pentru că te-ai crezut deştept să te faci avocat. Amu ia şi beleşte oaia!

Adevărul e că după ce am terminat de citit cartea mi-a venit iar pofta să scriu. Cretinismele de mai sus. Şi ăstea doar pe post de introducere. Că restul nu prea are treabă cu ce-o scris Robi între coperţi, dar este totuşi reprezentativ pentru ce-o vrut el să transmită în neant.

Noi loierii suntem de umplutură. Uneori suntem mulţumiţi că am avut o cuvântare pe cinste deşi clientu şi-o luat-o cu executare. Nu cred că realizaţi ce plină de conţinut e aiastă remarcă. Şi cât de tristă. Ăia de se laudă că au obţinut o achitare sunt duşi de acasă. Rău de tăt. Achitările nu le obţin loierii. Achitările le dau juzii. Şi atât. A te lăuda că ai obţinut o soluţie de achitare e ca şi cum te-ai lăuda ca părinte că ţi-ai făcut copilul să meargă. Eu n-am ochit vreun om care să rămână în cur şi la 20 de ani. La un moment dat se satură copilul ăla, se ridică din cur şi face primii paşi în viaţă. Nu e victoria părintelui. E victoria copilului împotriva propriei condiţii.

Aşa e şi la juzi. Sistemul nu prea le permite să dea o soluţie în relaxare de cauză. Că no. Nu vreu să insist aici. Dar din când în când, se mai trezeşte unul şi pune de câte o achitare. Din când în când. Meritul loierului? Nici vorbă. E lupta judelui cu sistemul.

Mă, pentru achitări nu e nevoie de loieri! Asta am vrut să vă zic. Asta e concluzia după ce am citit cartea. Dar nu-i nimic. Că pân’ la urmă toţi ajung pe mâna unui loieri care se va lăuda cu o cuvântare pe cinste după ce ei şi-o luat-o cu executare. Iar clientu tot timpul o să zică „nu am crezut niciodată că pot să o păţesc chiar eu! DeCeIeu!?”

Am zis!