Asta i-am spus noului nostru coleg când uşa redacţiei (termopan veritabil din plastic de anşoa) s-a deschis sfioasă. Şi-a scuturat codurile de praf, a dat bună-ziua (chit că era nouă dimineaţa şi noi stăteam întinşi cu perfuzia de cafea în venă) şi s-a prezentat:

„Bună, eu sunt Loieru’.”

Ne-am uitat suspicioşi unul la altul. Ne gândeam că e o glumă proastă, tipică pentru DNA. Robi, mai înfipt din fire, că el e aventurier de meserie, l-a rugat:

„Nu ne dai şi nouă buletinul un moment. Ştii, procedură standard, ce să-i facem!” Şi şi-a dat fals ochii peste cap.

În rubrica „nume” a buletinului scria negru: Loier. Apoi, la prenume: U. Robi ne-a făcut semn să ne apropiem. Am dat toţi buzna peste buletinul omului mestecând cornuri cu susan sau ştergându-ne cafeaua de pe la colţurile venelor. Omu’ avea dreptate. Chiar se numea Loier U. Am încuviinţat cu toţii tacit din cap, privindu-ne pe cât posibil unul în ochii altuia.

„Eşti angajat!”, i-a spus Robi.

Loieru’ l-a privit încurcat.

„Angajat?”, a întrebat.

„Da. Nu veniseşi pentru postul de redactor şef-adjunct al cotidianului de informare, dar mai ales de dezinformare, Loieri?”

„Hm, mă scuzaţi, nu ştiu cum să vă spun…”

A urmat o pauză lungă în care toţi aşteptam să ni se contureze penibilul situaţiei.

„…Eu sunt agentul procedural. Am o citaţie pentru Robi Ciobanu. Mâine, la ora nouă, la DNA, la doamna procuror-şef.”

Robi s-a uitat cu o grimasă de conştientizare a penibilului spre noi. Noi ne-am făcut că redactăm articole, gata-gata să rupem tastaturile. Apoi, s-a auzit un râs înfundat. Treptat, acel râs înfundat a început să devină din ce în ce mai desfundat. Loieru’ a urlat:

„Ţapă, fraierilor!”

The End

PS: Suntem siguri că nu trebuie să vă explicăm cine e Loieru’, cum e el noua noastră achiziţie, cumpărat de la o casă de avocatură de renume etc. etc. În curând îi veţi putea simţi adierea robei prin posturile prezentului blog. Să fie într-un ceas bun!