Ăştia doi se miorlăie perpetuu cum justiţia, cu neruşinare, îşi face câte-un frontal adjustment numai să arate cine-i tăticu’. Robi şi Loieru’ au acea durere osoasă inflicted de juzi, procur(at)ori şi denea-uri.

Penalii.

Pe mine însă, mă doare esenţialmente mai puţin.

În substanţa dovleacului clienţilor mei, judele este un instrument (hammer, nail, nail). Datul nas în nas cu un jude reprezentativ pentru justiţia autohtonă, on usual basis, implică pledoarii cu dragoni şi avioane.

Uneori, ţin. And the strategies keep rolling.

Dar sunt momente când se disipează din indiferenţa me’ faţă de juzi… (le me nu îs hateriţă ca Penalii de supra).

Momente în care respectul pe care îi inspiră unii e… aproape smerenie.

Ca azi. Azi la Curte.

Paranteză.

Never been seduced by ineme (sechele moştenite de la ‘ticu). Too freedom addicted to thrive within (promit să elaborez ulterior, scurte consideraţii comparative asupra conceptului de mentalitate asupra libertăţii între cele două profesii). Dar prin anul trei, Răducu mai-mai m-o convertit la războiul lui. Ăla cu datul câte-o palmă căcatului justiţiei, fiind justiţie. S-o gătat semestru’, s-o gătat pledoaria abundă de frustrare legitimă a lu’ Răducu, dar io finuţă wanted to keep my white gloves clean. O mai fo’ prin anu’ doi şi Stretică (Ies aim ă făn. Screw you if you’re not.). Dar şi acest efort concertat de a decongestiona neuronul nu o putut să dilueze din my sneaky craving for unravelling solutions when there are officially none. Loiering.

Dar… Tanti de la Curte.

Tanti de la Curte – poate un 40, 45 – m-o pus în dificultate. Când ţi se urcă la dovleac şi te confunzi cu piercing-ul justiţiei, vine Tanti de la Curte şi îţi… expulverează visele procesuale.

Ca rafala venezueleză în freza lui Donald.

‘Doamnă (sic!) avocat, până la următorul termen… vă rog să vă exprimaţi în scris punctul de vedere cu privire la respectarea art. 8 şi art. 14 aliniat whatever din Convenţie…’.

Say whaaat? Fuck, fuck, humongous fuck. Asta ştie ce vorbeşte. Finally pot să le zic băăă necopţilor, Convenţia aia de care v-am zis io şi voi aţi rânjit (‘da ni tră păntru examen?’), nu e aşă de nişă cum credeaţi. Tanti de la Curte, azi, mi-o dat cu e peste botic. Aşă, jbăng-jbăng cu pleoscăit. Da’ nu aia cu ciedo. Ailaltă. Ailaltă pe care nu o invocă decât R şi poate nişte excretori de cărămizi roşii.

Aparent şi Tanti de la Curte. Ştie.

Aşa… voalat, mi-o afumat un CENZURAT de probaţiune pentru ăl următor termen, încât pentru 50% din apel unless I am a wizard şi clientul subiect activ al unei infracţiuni de fals, ciuciu.

But she had reasons. And no interest.

Tanti de la Curte. Incisivă yet fair, întemeiat şi de partea potrivită a justiţiei. Cu referiri la fantasmagorii normative care i-ar face pe doctrinari a la E. Posner să-şi lipească in awe ceaslovnicul de ţâţe slash să-şi ducă Codul la inimă, să se topească ca o vată pe băţ şi să-şi şteargă lizozimii aglomeraţi în colţul orificiului bucal. Noroc că am ştiut să-l închid la vreme. Musca domestica l-ar fi confundat cu ceaslovnicul.

Şi după ce mi-am luat-o cu nesaţ while concurrently bălind agresiv, realitatea kicked in şi amu’ni cumva, va trebui să apuc această damsel in distress (le strategie) de *oaie. Şi în timp ce compleşită de un nou subiect pasiv al activităţii de bălire profesional-wise, numa’ dau să închid animalica uşă a Curţii şi…

[Preşedintele! *random acts of fangirling* Preşedintele! *geekily fangirling* Yes I am a fan. Preşedintele.

În prima me incursiune în calitate de def, m-o ţâpat partenerii direct la Curte. Şi pentru că mi-o pus dumnezo mâna-n cap, l-am prins într-o ‘intră instanţa, vă rog să vă ridicaţi’ şi doamne dă, frumos o mai fost… Da aşăăă, frumos! Since then I am a fan.

Atâââta claritate şi lucididate în raţionament, atâââta lejeritate în identificarea cusururilor expunerilor reprezentenţilor convenţionali, încât… nici SMURD-ul m-o salvat. Acolo sus pe tron, ca un Dumnezeu. Dar mockery-less this time.]

Dar… Tanti de la Curte.

Nu. Nici un fel de faith in huma… justice restored. So not a moment din ăla în care the system has been reset, intermingling a random exhibit of hope.

But… it feels good.

It is a rare feeling of trust, in a system thought to be rotten, to be craved and preserved within it (tulai doamne almost speech).

Nu loierilor, nu abundă hormonii în mine (cu impact asupra discernământului vremelnic), dar credit should be given when credit is due.

Penalilor.

Robiii? Ceara mă-tii de cămilă, să nu îndrăzneşti şi să îmi cenzurezi textul. Lasă-l aşă.

Sincer şi murdar. Ca justiţia românească.

Pupici, muritorilor!

(sursă foto)