Capitolul 7. Ana avea mere

În sediul DIICOT e cald şi plăcut. Contrar aşteptărilor, o blondă de unuoptzeci şi douăj’ de ani mă primeşte zâmbind.

„Domnu’ Robi, ce onoare! Poftiţi, poftiţi, domnu’ procuror vă aşteaptă cu cafeaua aburindă. Dacă îmi daţi haina şi fularul dumneavoastră să le aşez în cuier, vă pot conduce în biroul dânsului.”

Zâmbesc şi eu. Încurcat. Mă uit în sus spre camerele de filmat şi îmi zic că e vreo farsă, deşi ziua mea de naştere a trecut de vreo lună şi singurul lucru pe care l-am primit a fost o somaţie de la barou că mă suspendă din profesie dacă nu-mi plătesc taxele. De atunci mă tot gândesc dacă să mă mut sau nu la Bota. Am auzit de la un coleg că acolo nu se plătesc taxe. Decât din ălea de protecţie.

O las să mă conducă şi mă iau după urma de parfum pe care o lasă în urmă. Tocurile îi ţăcăie pe parchet ca şi cum cineva ar scrie un roman la o maşină antică de scris şi tocmai l-a prins inspiraţia. Fusta i se termină regulamentar. Sub fund. Îmi deschide o uşă şi îmi face semn să intru.

„Luaţi loc”, mă invită procurorul.

Mă aşez şi îl privesc cum îşi numerotează ordonanţele de reţinere. Îmi surprinde privirea şi simte nevoia să se scuze:

„Sunt toate pe care le pot emite luna asta, nu vă faceţi griji.” Apoi se uită la calendar. Suntem deja în 6. 6.12.2013.

„Dacă ţineţi cont că cele mai multe le voi da de Crăciun…” Şi râde sănătos fără să-şi încheie fraza: „Ho, ho, ho!”

Deschid carneţelul de notiţe, scot pixul şi aştept.

„Fumaţi?”, mă întreabă.

„Când mi se oferă”, răspund eu.

„Azi fac cinste”, îmi zice. Apoi, îmi întinde un joint. Când mă uit mai bine: ordonanţa de reţinere cu data de azi, în care a turnat tutun. N-are niciun nume pe ea. Răsuflu uşurat.

„Haideţi afară”, îmi spune. „Aici fumatul e interzis, reţinerile – permise.” Şi îmi arată semnul. Exact aşa scrie.

„Vă place?”, întreabă, în timp ce îmi pasează ordonanţa fumegândă. Apoi completează, fără să aştepte răspunsul meu: „Nimic nu are gust mai bun decât libertatea altora. E ca un drog.”

După ce terminăm, mă conduce în alt birou:

„Audierile-s aici. Am delegat. Eu am treburi mai serioase de făcut.”

Mă aşez şi aştept. Intră un individ cu bretele. După el, o doamnă plinuţă.

„Vă rog, stimată doamnă, spuneţi-ne ce ştiţi. Doar ce ştiţi. Sunteţi martor. Mâna pe Biblie. Spuneţi după mine: Aşa să îmi ajute Dumnezeu.” Individa repetă.

„Aţi ratat restul jurământului”, îi atrag discret atenţia poliţistului.

„Nu-i nimic”, îmi spune. Apoi către doamnă:

„Spuneţi de la început. Cum a început totul.”

„Păi, să vedeţi. Dumnezeu a vrut să-l facă pe om. Da’ nu avea unde-l pune.”

„Aşa…” Se trage de bretele şi notează.

„Şi s-a gândit să facă un pământ. Că toţi suntem pământ. Şi apă. Şi apă a vrut să facă. Şi a făcut.”

„Continuaţi…”

„Ştiţi, n-are nicio relevanţă pentru speţă, dacă nu e cu supărare”, zic eu.

Amândoi se întorc spre mine.

„Domnu’ avocat. Vă rog nu interveniţi. Vă las la final să puneţi întrebări. Lăsaţi doamna să spună tot ce ştie. E martor. Are obligaţia să spună tot ce ştie şi să nu ascundă nimic din tot ceea ce ştie aşa să îi ajute… Înţelegeţi, domnu’ avocat?”

„Perfect. Înţeleg perfect. Dar să fie totuşi cu referire la ce ne interesează pe noi”, încerc eu să limitez declaraţia martorei.

Individa îmi întoarce spatele şi continuă.

„Şi atunci Ştefan a adunat oastea Moldovei, ştiind că turcii se pregătesc de o excluziune în spaţiul carpato-danubiano-pontic.”

„Cam pe când să fi fost asta, doamnă?” Şi continuă să-şi noteze trăgându-se de bretele.

„Pe la 1600. Plus, minus câţiva ani.”

„Minus vreo sută şi”, zic.

„Domnu’ avocat, vă rog, nu aveţi voie să influenţaţi martorul. Lăsaţi doamna să relateze liber cum îşi aminteşte. Unde nu îşi aminteşte poate să spună: nu îmi amintesc. Şi consemnăm exact aşa cum relatează. Dar vă rog nu interveniţi.”

Dau din cap că am înţeles.

„Continuaţi, doamnă.”

„Ca să fac o mică paranteză. Am o colegă. De serviciu. O cheamă Ana. Şi într-o zi, trecând pe lângă biroul ei, am observat că aceasta avea mere.”

„Un moment. Mi se pare important să evidenţiem aspectul ăsta. Haideţi să începem declaraţia în formă scrisă. Deci. Spuneaţi că aveţi o colegă de serviciu pe care o cheamă Ana şi această colegă avea, la un moment dat, mere. Corect?”

„Corect”, încuviinţează martora.

„Consemnăm: Aduc la cunoştinţa publică a autorităţilor şi organelor abilitate din cadrul DIICOT că, în ceea ce îmi priveşte persoana mea, în prezent angajată cu o funcţie deţinută de care o să fac vorbire în cele ce urmează, ulterior consemnării unui aspect cât se poate de important, cunosc faptul că anturajul personal şi profesional consistă într-o anumită colegă de serviciu, pe care o cunosc sub numele cu care se prezintă, mai exact Ana, circumstanţe în care, în una dintre zilele calendaristice lucrătoare, am observat personal fără să-mi fi fost atras atenţia de către altcineva că această numită, astfel cum am arătat mai sus că este identificată, deţine în posesie, nu cunosc dacă şi în proprietatea sa, fructe produse de un pom fructifer, cunoscut sub numele uzual de măr.”

„Am consemnat corect?” Şi priveşte spre martoră.

„Da…” Simt însă nesiguranţa născută în vocea ei aşa că intervin:

„Nu era mai bine dacă încercaţi să redaţi declaraţia aşa cum a fost dată şi să scrieţi simplu: Ana avea mere?”

„Şi ce?! Să mă arate toţi cu degetu’ ca primu’ poliţist care nu a reformulat ceea ce zice martoru’?!”

Mă ridic şi ies.