Ştim că Robi ar trebui să aibă grijă cum relatează episodul care urmează, dar nouă ne-a spus că oricum nu mai are mult de trăit (e sigur că la citirea uneia dintre viitoarele soluţii jurisprudenţiale îi va puşca vreo venă importantă), aşa că nu prea îl interesează dacă cei vizaţi de episod au sau nu simţul umorului instalat ca soft. Dacă nu-l au, speră ca până la termenul următor să-şi facă un update. Asta în cazul în care ştiu ce e ăla.

Episodul 3. Cum am ieşit pozitiv la testul anti-*** (la final, aflaţi care)

Jandarmul de la intrarea în instituţia des supra-numită de cultură (probabil, există în curtea interioară ceva sere în care se practică o agricultură aşa-zis ecologică), desenează Virgine. Nu mă întrebaţi cum mi-am dat seama. Să zicem că am ochiul format pentru imagini imorale. Când îşi dă seama că am intrat, îşi ascunde ruşinat foaia sub condica de prezenţe.

„Poftiţi, ce doriţi? Un pahar cu apă, o cafea? Faceţi-vă comod.”

Amabilitatea lui îmi trezeşte un sentiment de panică, probabil justificată. Îmi strâng mai bine haina pe lângă corp. Îl privesc cât pot de amabil şi îi răspund cât pot de politicos:

„Nu, mulţumesc. Am venit doar pentru Test, probabil urmează să intru şi mi s-a spus să nu mănânc şi să nu beau nimic până după Test.”

„Aaaa, mă scuzaţi! Am crezut că sunteţi învinuit în vreun dosar medical. Ştiţi, regulamentul de ordine interioară ne impune să fim politicoşi şi serviabili cu învinuiţii, pentru a nu le trezi suspiciuni. De obicei, cei care intră la noi ca învinuiţi, ies ca inculpaţi şi sunt conduşi către Hotelul I.P.J. Ei cred că numai pentru o noapte. Noi ştim sigur că pentru mai multe, 30 pentru început. Aşa că ni se impune să satisfacem o ultimă dorinţă.”

Rămân perplex în faţa sincerităţii individului. Zâmbesc la gândul că în sfârşit a început Reforma. Iar primul pas nu a fost gândit prost: sinceritate şi politeţe.

O brunetă, într-un halat alb, iese dintr-un birou. Jandarmul o anunţă:

„Doamna Asistentă-Şef, domnul vă caută pentru Test.”

„Să intre, să intre, mă duc să pregătesc reactivii.”

Sunt invitat într-o încăpere care miroase vag a ceva şi nu-mi pot da seama a ce. Am impresia unui deja-vu din cabinetul doctorului copilăriei mele, dar îmi dau totuşi seama că nu e acelaşi miros.

„Vă rog să luaţi loc, să vă faceţi comod şi să vă relaxaţi”, îmi spune Asistenta-Şef, reîntoarsă în încăperea ce pare a-i fi cabinet.

La scurt timp, intră alte două persoane, doi bărbaţi înalţi, afişând nişte feţe serioase, ca de înmormântare.

„Dânşii sunt cei doi reactivi necesari pentru Testul dumneavoastră”, îmi explică Bruneta.

I-am preschimbat culoarea părului în prenume, fiindcă am senzaţia că e ceea ce o defineşte ca Asistentă-Şef.

„Îmi cer scuze, n-am mai participat la aşa ceva niciodată”, îmi declar eu naivitatea. „Puteţi să-mi spuneţi în mare cum se va desfăşura Testul?”

„Sigur, cum să nu! Un moment: o cafea, o apă, ceva? O ţigară dacă fumaţi…?”

„Nu, mulţumesc, mi s-a spus să nu mănânc şi să nu beau nimic, fiindcă poate fi afectat rezultatul Testului.”

„Da, aveţi dreptate. Nu ştiu ce e cu mine azi, m-am trezit de dimineaţă cu senzaţia că trebuie să fac un nou dosar medical şi până la ora asta nu m-am lămurit cui. Probabil, de aceea am avut senzaţia că faţă de dumneavoastră ar trebui să-l fac, deşi e evident că aţi venit doar pentru Test.”

„Păi, pentru asta am fost solicitat”, încerc să-mi lămuresc interlocutoarea.

Îşi aprinde o ţigară subţire. De sub halatul alb i se zăreşte un pulover verde pe care îi sunt tivite iniţialele instituţiei în care lucrează. Ce devotament, îmi zic. Să ai haine de serviciu dedicate instituţiei. Probabil asta înseamnă să fii asistent şef la D

„Aveţi dreptate!”, îmi întrerupe Bruneta gândul. „Haideţi să vă explic cum stă treaba. Testul nu e aşa de complicat. La urma urmei, avem nevoie de un răspuns afirmativ sau pozitiv la Testul dumneavoastră. Pentru noi există doar alb sau negru, nu discutăm de griuri sau nuanţe. Noi nu facem astfel de distincţii. Viaţa e simplă, în filosofia noastră. Suntem noi, pe de o parte şi dumneavoastră, pe de altă parte. Singura noastră nelămurire e dacă sunteţi de aceeaşi culoare cu noi sau nu. E ca la Loterie! Dacă trageţi Lozul Câştigător, noi suntem bucuroşi şi pentru dumeavoastră, dar mai ales pentru noi. Dacă aveţi ghinion, asta e, viaţa e grea, nu toată lumea poate câştiga la loterie. De obicei, lumea pierde. Şi nu e vina noastră, ci a celor care pierd. Aţi înţeles?”

„Nu prea”, mă declar nelămurit.

„Nu-i nimic, vă veţi lămuri acum. Practic, testul constă în două întrebări la care trebuie să răspundeţi după ce, pe scurt, vă voi prezenta o ipotetică, dar posibil reală stare de fapt. E-n regulă?”

„Da”, răspund, bucuros că testul nu poate dura foarte mult.

„Ok. Să zicem că, ipotetic, dumneavoastră aţi primit ieri nişte bani ca, în considerarea funcţiei pe care o aveţi, să ajutaţi un prieten să obţină  mai repede un anumit serviciu”.

„Ştiţi, eu lucrez la pompe funebre. La noi nu prea contează când îngropăm omul. Oricum, e mort.”

„Eu vă înţeleg. Dar să zicem că cineva vă dă un ban în plus să îl favorizaţi cu un sicriu, respectiv să-i faceţi un sicriu înainte să-i moară soacra, în loc să aştepte, ca tot omu’, ziua decesului.”

„În regulă, să zicem, dar nu am avut asemenea situaţii niciodată.”

„Înţelegeţi-mă că vorbesc ipotetic”, îmi surâde Bruneta.

„Bine, am înţeles.”

„Ok, acum, întrebarea. Dacă persoana care vine să vă ceară acest favor e o persoană importantă, din punct de vedere politic sau administrativ, ce faceţi: veniţi sau nu la noi să-l denunţaţi?”

„Păi, nu mi se pare că ar avea vreun sens”, răspund relaxat şi zâmbitor, sigur fiind acum că Testul de faţă e vreo farsă a unui prieten.

Unul dintre cei doi indivizi se strâmbă vizibil. Bruneta mă atenţionează iritată:

„Nu vă jucaţi cu vorbele! Gândiţi-vă bine la răspuns. Reactivii ăştia nu-s degeaba folosiţi în testul ăsta!”

Mă nelămureşte brusca schimbare de atitudine, dar nu văd niciun motiv pentru care să revin asupra părerii pe care o am.

„Pe cuvânt dacă aş avea pentru ce să fac un denunţ.”

Acelaşi individ tuşeşte zgomotos, se chirceşte ca şi cum l-ar durea burta şi se strâmbă facial ca şi cum ar avea o durere cruntă de dinţi.

„Vă rog să vă concentraţi!”, îmi urlă Bruneta. „Nu luaţi Testul la mişto!”

„Să-mi fie cu iertare, nu-l iau!”, răspund şi eu pe un ton mai ridicat.

„Întrebarea numărul 2! Mare atenţie!”, îmi sugerează Asistenta-Şef.

„Vă rog.”

„Dacă s-ar întâmpla să vă invităm la noi la sediu, pentru a da lămuriri faţă de faptul că aţi făcut sicriul acela şi aţi favorizat acea persoană importantă, care ar fi opţiunea dumneavoastră: aţi fi de acord cu avocatul din oficiu sau v-aţi angaja un avocat?”

„Nu sunt lămurit de ce aş avea nevoie de un avocat într-o astfel de situaţie”, îmi declar din nou ignoranţa.

„Răspundeţi la întrebare!” mi se urlă în urechi, în acelaşi moment, atât de către Brunetă, cât şi de cei doi indivizi.

„Probabil mi-aş alege un avocat, deşi nu văd de ce aş avea nevoie de un avocat”, ţin eu să îmi lămuresc asistenţa ostilă.

Cel de-al doilea individ se aruncă pe jos şi începe să se zvârcolească, ca şi cum ar suferi de epilepsie. Pe faţa brunetei se citeşte o evidentă supărare. Îmi comunică:

„Răspunsul corect era: nu am nevoie de avocat! Îmi pare rău, răspunsurile dumneavoastră au făcut să ieşiţi pozitiv la testul anti-DNA.”

Nu înţeleg ce înseamnă asta, aşa că sunt pe cale să-i cer lămuriri. Nu reuşesc fiindcă Bruneta strigă un ordin către jandarm:

„Marcele, hai să-l conduci pe domnul la hotelul I.P.J.!”

Apoi mi se adresează:

„Şi, totuşi, dosarul ăla medical vă era predestinat…”

P.S. (dar nu cu rol de scuză sau alte asemenea): Acţiunea şi personajele corespund unei realităţi în care, din când în când, trăim cu toţii. Asta nu înseamnă că ceea ce a fost povestit mai sus s-a întâmplat în realitate sau că veţi putea identifica Bruneta, Reactivii şi unde lucrează aceştia. Ei aparţin în exclusivitate imaginaţiei povestitorului şi ar fi bine să rămână aşa.

PS 2: Cu bucurie, Aventurile… şi pe Juridice.

[Aventurile lui Robi în Ţara piticilor continuă cu episodul 4.]