Începem azi un serial de care suntem siguri că ar putea să aibă o grămadă de episoade, mai ales dacă am avea şi timp să le scriem. Cum e foarte probabil să ne lipsească acest lux, rămâne de văzut ce se alege de el.

Discleimăr: Persoanele care se vor simţi jignite de materialele apărute sub acest titlu, foarte probabil o merită, prin urmare nu avem de ce să ne cerem anticipat scuze. Bineînţeles, niciun personaj sau animal de companie nu a fost rănit pe durata naraţiunii. Orice asemănare cu realitatea este teoretic posibilă, dar practic greu sau imposibil de dovedit.

Episodul I. Ştampila e brăţară de aur

În holul Parchetului nu e nimeni. Programul de lucru a început de la nouă. E nouă şi jumătate. De undeva din fundul coridorului se aud râsete şi căni de cafea ciocnite. Dau să mă afund în umbra culoarului. De după o uşă care se deschide brusc apare un pitic miliţian.

“Dumneavoastră cine sunteţi?” tună vocea piticului.

“Fiu’ lu’ mama!” vreau eu să răspund politicos. Vocalizez însă altceva:

“Sunt Robi. Am venit să depun o cerere.”

“Legitimaţia!”

Îi prezint actul cerut. Îl întoarce pe toate părţile până se lămureşte pe ce parte se deschide.

“De ce aveţi o ştampilă în loc de poză?” întreabă piticul în uniformă.

“Fiindcă l-aţi deschis la sfârşit. Întoarceţi-l şi deschideţi-l. Acolo e poza mea.” îi sugerez un curs mai logic de acţiune.

Mormăie ceva, dar se execută. Faţa i se luminează imediat.

“De ce n-aveţi pe ultimul semestru ştampila ONG-ului din care faceţi parte?”

“Că n-am apucat. Ştiţi, noi avem de lucru, nu ne gândim toată ziua la ştampila lipsă de pe legitimaţie. Nu am voie să intru dacă n-am ştampilă?”

Mormăie ceva din nou. Mă priveşte mustrător şi părintesc. “Să fie pentru ultima oară. Unde ziceaţi că aveţi treabă?”

“La registratură. Am o cerere de depus la un dosar.”

“Penultima pe stânga.”

“Mulţumesc.”

Ridic praful în urma mea şi ajung în biroul piticilor registratori. Două doamne îşi fac de lucru cu nişte registre. Desenează steluţe, căluţi de mare şi miliţieni pitici.

“Am o cerere de depus, dacă se poate…”

“Aveţi ştampilă? Ştampilă de procuror pitic de serviciu?”

Îmi întorc cererea pe faţă şi pe dos.

“Nu, n-am. E vreun tipizat pentru aşa ceva? Se ia de jos de la cantină împreună cu ciorba de burtă de scroafă moartă-n coteţ?”

“Al treilea birou pe dreapta cum aţi intrat în Parchet. Acolo este procurorul pitic de serviciu.”

La procurorul pitic de serviciu în birou e lume. Se spun bancuri cu avocaţi şi se înjură ministrul justiţiei, piticul prim-ministru şi piticul preşedinte cu chelie. “Cică de ce poartă avocaţii robă?” “De ce? De ce?” întreabă toţi cu zâmbetul pe buze, presimţind un banc bun, pregătiţi să pufnească în râsuri isterice. “C-aşa le trebuie, ‘tu-i în gură!” Toată lumea se prăbuşeşte pe scaune. Râd cu lacrimi şi se bat unul pe altul pe umeri. Când râsetele se domolesc, tuşesc pentru a mi se sesiza prezenţa.

“Ce doriţi?” mă întreabă chiar procurorul pitic de serviciu.

“Am înţeles că trebuie să-mi puneţi o ştampilă pe cerere pentru a o putea înregistra.”

“Da’ ştampilă pe legitimaţia de avocat aveţi?”

“N-am, dar promit că atunci când termin cu toate treburile serioase şi care merită atenţie, îmi voi viza şi legitimaţia. E aşa de importantă ştampila aia?”

“Păi!” şi priveşte către colegi. “Noi de unde să ştim că încă mai sunteţi avocat dacă nu vă este vizată legitimaţia? Poate aţi fost exclus din profesie şi profesaţi ilegal.”

“Şi dacă eu vă spun că nu e aşa nu mă credeţi?”

“Păi dvs. dacă aţi fi în locul meu pe cine aţi crede? Ştampila sau avocatul?”

“Aveţi dreptate, îmi pare rău, promit să îmi vizez carnetul. Acuma, dacă vă rog, faceţi o excepţie şi îmi puneţi şi mie ştampila dvs. pe cerere?”

După un lung moment de falsă gândire: “Fie… Dar să fie pentru ultima dată.” Aceeaşi privire părintească şi mustrătoare.

“Am ştampila procurorului pitic de serviciu, am aprobarea lui şi a jandarmului că prin excepţie, azi, dar să fie pentru ultima dată, pot să depun cerere fără ştampilă pe legitimaţia de avocat, vă rog, îmi puneţi şi ştampila de înregistrare a cererii?”

Registratoarea şefă pitică se uită mustrător şi părintesc la mine. Apoi aplică ştampila şi-mi zice înainte să ies:

“Da’ să fie pentru ultima dată!”

Deschid cererea, o privesc mândru de cele două ştampile de pe ea şi o citesc din nou, să mă asigur că am formulat-o corect:

“Stimată doamnă prim-procuror pitic,

Subsemnatul Robi, reprezentant al Ligii avocaţilor de înălţime medie, prin prezenta adresă doresc să vă informez că în opinia Ligii pe care o reprezint ştampilele pe care le solicitaţi pentru documentele pe care le depunem la dosar reprezintă incompetenţa unui sistem din care faceţi parte şi care încearcă să îşi acopere prin aceasta nemunca, lipsa de operativitate şi de adaptare la secolul 21. Prin urmare, pentru a veni în întâmpinarea eficientizării Parchetului dvs. şi a tuturor parchetelor în general, vă propunem să înfiinţaţi ştampila universală, unică şi valabilă pentru orice act, pe care să o mânuiască miliţianul pitic. Această măsură nu are decât avantaje: 1. Miliţianul pitic face muşchi. 2. Restul procurorilor pitici pot lucra în linişte şi nederanjaţi de momente intreruptive pentru aplicarea ştampilei de procuror pitic de serviciu. Costurile pot fi acoperite din fonduri europene nerambursabile 100%, alocate pentru infrastructura parchetelor. Vă rugăm să primiţi sugestia noastră cu cele mai alese şi calde urări de spor la muncă“.

Când am ieşit din clădirea Palatului de Justiţie, mi-am dat seama că uitasem să pun pe cerere ştampila Ligii.

[Aventurile lui Robi în Ţara piticilor continuă cu episodul 2.]