Arhivă. Vaaai, tătă durerea maţe-n-stinală cu arhiva!.. Dumnezeu s-o aibă în stră-fund-ă oază de pază.

Apoi cum fu azi acolo cu arhiva, duamne feri, ceapa mă-sii ei de cămilă! Avui fetişuri de secretară, p’un moment. Unu! Ş’apoi revenii la durerea de neuron.

Aşa e cu muierea loierească – de la maţe la neuron nu e decât o arucătură de castrăveţ’.

Da’ revenind fără poftă de reiterare empirică la mirobolanta arhivă… Du-am-ne! (Eu aşă vreu să împart pe silabe! Să mi se simtă drama.) Încerc să estimez ce pornografiază mai sadic decât arhiva mit-ul ăla cu efectivitatea dreptului la apărare. Şi a goool sună holul craniului meu. Nada (esp.)!…

Posibil vreo U.P. diluată în R-OH în vreun subsol Siberian degerat? Nu tre’ să meri departe, dă un le guglio search la fetiţele alea cu nume de Pussy, dacă eşti ignorant în materie de Human Rights. Guantanamo Bay sau vreo dreptate cubaneză?.. Nu, tată, nu stabilim standarde inaccesibile, s-o luăm mai relaxat, boem şi mai specific – Arhiva Tribunalului de pe Dorobanţ’.

O abordăm în cifre, să fim mai pragmatici, cică. Pentru date oficiale, a se vedea aci (http://www.tribunalulcluj.ro/informatii%20publice.html). Patru ore per zi, fără sâmbătă şi duminică (CAPTION OBVIOUS!). Dacă tare te prosteşti, tranchilizat fiind, poţi avea neruşinarea să susţii că e do-able, da’ s-o luăm cu starea de fapt.

La 11:53 tanti deja mă scoate de urechi de acolo. Când oricum nu la 9:00 am pus mânuţa rafinată pe mizeria de nouă volume… Şi fac asta de patru zile la rând, şi mai multe n-or fi. Şi norocu’ meu că nu am o capsulă de cianură de hidrogen stocată diligent în vreo măseluţă (vezi în le guglio sau imedebe search Javier Bardem a.k.a. Raoul Silva in a disturbing scene în Skyfall).

Aşadar, (1) pentru self-managementul tăntiucii, (2) şezutu’ la coadă (Coadă! În context de justiţie! Beliţilor!) şi (3) comentariile infinite cu dat de ochi peste cap, relativ la numărul de nouă al volumelor (în capu’ meu îi un intens proces de self-mentoring: ţine-ţi gura, ţine-ţi gura, clientu’ contează, ţine-ţi ** gura!), frumuseţea de nouă, îmi ajunge la 9:46. Şi suntem trei suflete carnivore, distribuim iar adunăturile biblice produse de diicot-us ostreatus şi avem la dispoziţie 11:53 minus 9:46. Nu avem gadget-uri. Nu avem Timp. Nu avem memorie fotografică. Vicii infinite, pagini lipsă, urme de cafeluţă cu dulceaţă şi şniţel pe-un nenatural proces-verbal. Mai lipseau nişte hormoni ADN-eici acolo… Dar suntem diligenţi şi ceva-ceva tot am scremut, în alertă.

Şi îi recursul. Cu „media”. Dramaturgic, de-a dreptu’…

Şi îi un moment în care crezi că poţi schimba ceva. Ei, şi scoţi unul din arest preventiv (şi notezi cu bold ziua asta în calendar!). Că n-or mai fi… So f*cking what? Nu e ca şi cum omul merita să duhnească şi să degenereze acolo… E ca şi cu foloasele necuvenite. Tot ce ai reuşit să faci e să ţii pasul. Preventiv, fără doză de constructivitate. Şi îţi dai seama că e irelevant. Că e efervescent şi efemer. Şi ai veni în habitatul tău nocturn şi ai face foc cu toată adunătura de doctrină străină şi coaptă (adesea), relativă la reglementarea energiei şi a petrolului (that corporate sh*t!), la notiţe şi articole, şi ai renunţa la ea, şi ţi-ai lua zestrea şi ai merge acolo unde-s caprele şi vegetaţia endemică. Să nu mai ai mustrări de conştiinţă, care anyway deja-s în stare de putrefacţie. Dar te aduni din colţuri şi îţi urli că merită să-ţi iai în cap sistemul. Şi tăt asta îi atât de lame, şi e ca un laitmotiv. Dar you just had a change of heart. Şi aşa începe Totul.

Şi dacă şi judele solomic şi loierul comercial uită de justiţiabil şi luptă cu nuş’ cine i se năzare lor (balauri şi speciuni modificate genetic), eu mă lupt constant cu arhiva. Mai exact, cu violenţa ei supremă de a-mi lega cămeşa albă cu membrele la spate, să nu mai pot răsfoi fantasmagorii, care tratate cu antibiotice şi anti-alzheimer-ice, funcţionează în favoarea libertăţii individului, de astă dată. Spre frustrarea spumegoasă la gură a lui diicot-us ostreatus.

Ei şi no’ bun. Ei şi mă minunez şi descentralizez cum încă nime’ n-o mărs cu bocete la omnisolicitata Curte smiocăindu-se de programul de la arhivă. EDO. Adică ex-CEDO, că actualmente la ce bias-uri şi vorbe de duh transpuse în feliuţe celulozice scoate, eu nu mai am speranţe pentru o „lume mai bună” în care ignoranţa are limite.

Naiv-oidă fiind, aveam uneori impresia că beyond all, Curtea aia ex-mirifică, avea un cuvânt de spus. Sau o ditamai chicioroangă de pus în prag. Amu’ gata, nou preşedinte, noi doctrine.

Dar despre asta, cumva altă dată, că mă acresc. Fix şi numa’ la gându’ că nimic şi nimeni nu mai poate cenzura tentaculele şi dihaniile care răzbat prin sisteme juridice mutilate de drept, de la tăţ laolaltă. Dar da, altadată… că mă oftic pe-un an întreg ş’ iar m-apucă halucinaţiile inem-iste, aşa cum m-o apucat amu’ un secol, când mai din cauza lui Guru în derecho penal şi a încă unuia acolo care jonglează cu drepturi şi libertăţi, mai nu m-am pornit să mă cioplească beteag, alţii, jude. Da’ mi-o trecut, fix cum am trecut şi prin facultate, ca într-un sistem de epurare ideologică şi în plină transă – Gollum, Gollum, Gollum!..

Apărare eficientă? Dă-ţi două palme. Ş-ap’ încă două! E doar elementul alea.

Poate într-o lume alternativă, cumva altădată.

Elementary, my dear Watson,

Costella.