Redacţia Loieri: Cine este Alin Popescu şi de ce? Şi de ce AvocatNet.ro?

Alin Popescu: Am fost născut să fiu doctor. Mi-am petrecut primii 15 ani din viaţa mea conştient de faptul că aia e menirea pe care o am. Îmi aduc aminte şi acum explicaţiile lui taică-meu despre circulaţia mică şi circulaţia mare. Despre rinichi şi modul cum prelucrează ei toxinele din organism. Despre ficat, pancreas şi multe altele. Am învăţat pe dinafară oasele corpului uman şi mi-am tocit mintea învăţând muşchii. Apoi am dat la drept şi m-am făcut avocat. Mi-am trădat menirea.

După un timp, am ajuns să fac ceva ce-mi e greu să explic unui om obişnuit din România. Uneori spun că sunt avocat pentru că aşa scap mai repede. Altfel, explicaţia ar fi mai lungă puţin.

Răspund zilnic la 258 de mailuri, în medie. Dacă chiar vreţi să ştiţi cum am calculat asta, sigur că am un răspuns. Am împărţit numărul de conversaţii din inbox la numărul de zile lucrătoare din ultimii 10 ani şi aia e cifra. De ce am făcut asta? Eh, aici trebuie să mă iei aşa cum sunt. Mintea mea nu-i tocmai normală. Administrez, într-un fel mai redus acum decât în anii trecuţi, un forum cu milioane de subiecte de discuţie. Am colaborat, de-a lungul timpului, cu peste 500 de moderatori care au ajutat la curăţirea forumului, cu peste 2,3 milioane de oameni implicaţi în scrierea de mesaje.

Am mediat, zilnic, între 10 şi 20 de conflicte între diverşi oameni din comunitate. Am primit, săptămânal, ameninţări cu judecata. Lunar, m-au ameninţat cu vrăjitoarele. Trimestrial, cu bătaia. Spre norocul meu, anual doar, cineva mă ameninţă cu moartea. În 2009, un domn sau o doamnă mi-a trimis zilnic un email cu ora la care intram în clădirea de la birou. M-a terorizat ideea şi, timp de 2 luni, m-am uitat în spate ori de câte ori se auzea un zgomot cât de mic. Habar n-aveţi cum e să trăieşti aşa. Nici eu n-aveam.

Am câştigat bani şi am pierdut bani. Am pierdut de multe ori din prostia mea, din bunătate prost orientată, din ignoranţă ori necunoaştere. De două ori, am fost victimele insolvenţelor unor clienţi. Am rămas cu buza umflată. Am primit bani cu întârziere de ani de zile. E un segment important al industriei media care plăteşte cu întârzieri de 360 de zile. Am plătit oameni cu întârziere, am căutat scuze şi în majoritatea cazurilor am avut curajul să privesc omul în ochi şi să-i spun că acum nu-i pot da bani. Nu întotdeauna, însă. Uneori am fugit de răspunsuri. Cred, n-aş vrea să greşesc, că mi-am plătit întotdeauna datoriile. Cel puţin alea băneşti. Celelalte, oricât de integru ai fi, uneori te copleşesc.

Am lucrat cu sute de oameni. Unii îmi sunt încă prieteni, alţii nu mă respectă deloc. Unora le-am fost mentor, altora le-am fost un ghimpe în coastă. Am încercat să termin mereu colaborările amiabil. Nu întotdeauna a mers aşa. M-am certat cu oameni de care nu credeam niciodată că o să mă rup. Am văzut realitatea de dincolo de ruptură şi le-am privit ura din ochi. Le-am înghiţit nemestecate acuzele şi nu m-a speriat înverşunarea ci ideea că poate, poate, oamenii ăia au dreptate. Uneori, dreptatea chiar era a lor. Dar nu se mai putea face nimic. Îmi pare rău pentru asta. Au fost momente când m-am trezit plin de frustrare şi ură, plin de cuvinte pe care aş fi vrut să le spun. Şi mă bucur că le-am ţinut în mine de cele mai multe ori.

În toţi anii ăştia mi-am dat seama că sunt, mai degrabă, defect decât perfect. Că îndoi realitatea aşa cum îmi convine, că îmi creez bule de optimism în cap atunci când sunt cu spatele la zid, că pun suflet şi ignor deopotrivă lucruri. Am învăţat multe pe pielea mea şi mi-aş fi dorit să n-o fac. Mi-am pierdut multe dintre bucuriile vieţii şi am definit lumea după alte criterii. Unii spun că asta înseamnă maturizarea. Mă gândesc totuşi că-s copii dacă gândesc aşa. Dacă te izolezi de lume concentrându-te pe un lucru, cel mai probabil n-o să devii sfânt, ci o să o iei razna.

Iar eu mă regăsesc, în multe privinţe, în pielea omului care a luat-o razna. Şi n-o spun cu dramatism, nici cu emfază, ci cu detaşarea celui care acceptă că aşa stau lucrurile. Ultimii 15 ani, anii în care m-am ocupat de afaceri, mi-au transformat fiinţa în ceva ce n-am crezut vreodată că o să devin. Şi probabil că voi mai avea nevoie de încă 15 sau mai mulţi, dacă mi-o fi dat să îi prind, să pot înţelege cu adevărat în ce m-au transformat toţi anii ăştia.

Cine e Alin Popescu? Aş vrea şi eu să ştiu.

Redacţia Loieri: De ce AvocatNet.ro şi nu ContabilNet.ro? (ne-am întrebat asta foarte des datorită conţinutului siteului, aşa că e legitim să punem direct această întrebare)

Alin Popescu: În 1866, Domnul Marcus Samuel a decis să-şi extindă afacerea din Londra. Vindea antichităţi dar, profitând de moda cea nouă în care scoicile erau la mare căutare în decoraţiunile interioare, s-a gândit să vândă scoici aduse din Orient. Instinctul lui a fost bun. Ulterior, va orienta de mai multe ori afacerea spre bunuri din ce în ce mai căutate. Până când, într-un târziu, după o excursie în Japonia, vede ce perspective ar putea avea comerţul cu petrol. Aşa ia naştere una dintre cele mai mari companii petroliere din lume: Shell. Acum, dacă e să ne gândim puţin, e haios că o companie petrolieră se cheamă Scoică. Dar nimeni aproape nu-şi mai dă seama de asta.

Dacă ar fi să urmăm logica întrebării dumneavoastră, numele Shell e total nepotrivit. Brandurile, însă, sunt un lucru viu. Nu evoluează doar ca notorietate, ci şi ca perspectivă. Odată ce publicul se obişnuieşte cu ele, aproape că nu mai contează cum se cheamă. Aşa s-a întâmplat şi la noi. Am pornit ca un site dedicat avocaţilor (la începuturi, în 2001, eram ceea ce astăzi se cheamă blog). Apoi, pe măsură ce am primit de la cititori întrebări despre diverse alte lucruri, am preferat să atragem alături de noi o comunitate din ce în ce mai mare din diverse zone ale consultanţei.

Ne-am extins, am oferit conţinut unei audienţe în creştere, dar nu ne-am pierdut niciodată identitatea. Pentru că, în decursul timpului, ne propusesem să fim acel proiect online care explică românilor legislaţia. Nimeni nu făcea asta la scară largă. Şi ăsta e unul dintre lucrurile pe care ne-am gândit că ar trebui să îl schimbe cineva. Că tot vorbim tangenţial de audienţa noastră, nu ContabilNet ar trebui să ne fie numele, ci IMMNet. În România sunt spre 30.000 de avocaţi, spre 100.000 de contabili şi milioane de antreprenori care preferă să se informeze singuri. Ei sunt segmentul cel mai mare de cititori din AvocatNet.ro. Noi am umplut exact nişa explicaţiilor pe limba omului obişnuit. Un lucru important pentru societate.

Am încercat, cu câţiva ani în urmă, să facem ceea ce se cheamă proces de rebranding pentru AvocatNet.ro. Am lucrat cu specialişti importanţi din România în acest proces şi am aflat, după un studiu foarte amănunţit, că membrii comunităţii noastre s-ar simţi dezamăgiţi dacă am schimbă numele. Pentru mulţi, AvocatNet.ro nu mai sună deloc a avocat. E un şir de sunete care semnifică o comunitate de care ei se simt aproape. Să le luăm numele ar fi ca şi cum le-am omorî un prieten. Şi am ales să n-o facem.

Redacţia Loieri: Cine face content-ul, care sunt furnicuţele din spatele tastaturilor redacţiei şi de ce nu apelaţi în unele situaţii la specialişti pentru a explica ei unele subiecte mai complicate? Sau apelaţi?

Alin Popescu: Redacţia AvocatNet.ro e formată din jurnalişti. Am încercat, pe vremuri, cu specialişti absolvenţi de drept ori finanţe-contabilitate. Şi am observat problemele care apăreau. Nu ştiu să structureze un articol aşa cum trebuie. Dar asta se putea învăţa. Nu sunt obişnuiţi să-şi confirme din mai multe surse afirmaţiile. Şi asta se putea învăţa. Vorbesc într-un limbaj de lemn dobândit de la profesorii din facultate. Aici, recunosc, cred că se trage linia majoră între jurnalişti şi specialişti. Nu înţeleg de ce iubim atât de mult exprimarea arhaică şi în viaţă reală. De ce le spunem oamenilor că „facem vorbire” de ceva, de ce ne atârnăm morga de avocaţi apretaţi când ieşim în societate? Nu cred ideea cu respectul faţă de profesie care poate fi impus aşa. Nu cred că oamenii ne respectă mai mult atunci când nu ne înţeleg. Nu cred că ne dau bani mai mulţi dacă le părem din altă lume. Nu cred că ne respectăm mai mult pe noi înşine dacă ne vedem aşa, rupţi uneori de societate prin limbaj şi atitudine. Sau poate greşesc. Chiar mi-aş dori să-mi explice cineva asta.

Pentru toate motivele de mai sus, am ales să construim o echipă de jurnalişti care să înveţe cum se explică legislaţia. Şi ne-a ieşit. Nu suntem perfecţi, uneori mai şi greşim, dar reuşim să explicăm lucruri la puţină distanţă de momentul la care ele au apărut. Reuşim să explicăm oamenilor simpli lucrurile pe care trebuie să le ştie despre drepturile şi obligaţiile pe care le au.

În ultima vreme, apelăm din ce în ce mai des la specialişti, ale căror opinii le cităm în materialele noastre. Încercăm să avem măcar 2 sau 3 oameni citaţi, atunci când subiectul e unul complicat. Şi, pe măsură ce va trece timpul, vom apela din ce în ce mai mult la ideea preluării de răspunsuri punctuale de la specialişti, combinate cu informaţii de background pe subiect redactate intern. Dar vom rămâne mereu o redactie de jurnalişti.

Redacţia Loieri: Sunt specialiştii în drept prea ocupaţi sau a murit altruismul în ţara asta? Sau, să fim sinceri, nu prea mai există specialişti? 🙂

Istoria proiectului AvocatNet.ro arată că România e departe de-a fi o ţară egoistă. De-a lungul existenţei noastre, peste 1 milion de oameni şi-au adus măcar o contribuţie în Forum ori în comentariile postate la articole, răspunzând întrebărilor altor oameni. Da, apar constant domni şi doamne care dau răspunsuri de genul „apelaţi la avocat”, dar încercăm să îi îndepărtăm cât mai mult posibil de Forum. Ştiu că s-au creat comunităţi locale de oameni care au legat prietenii şi se ajută în afacerile lor datorită AvocatNet.ro. Am avut mai multe întâlniri în ţară cu membrii noştri şi am constatat că mulţi consideră apartenenţa la comunitate ca pe o formă de existenţă cotidiană.

Şi aş vrea să le mulţumesc tuturor acelor oameni care şi-au rupt din timpul zilnic pentru a da răspunsuri în Forumul AvocatNet.ro. Datorită lor, în Forum apar zilnic zeci şi sute de mesaje de mulţumire. Datorită lor, oameni reali din ţara asta au reuşit să pornească de undeva în rezolvarea unor probleme pe care le considerau de viaţă şi moarte. E mare lucru să poţi mulţumi cuiva pentru asta.

Redacţia Loieri: Explicaţi pentru cititorii loieri.ro cum s-a ajuns ca atâţia români (2 din 3) să vă viziteze anular/lunar/săptămânal/zilnic. Care e algoritmul de cuantificare? Noi ne-am exprimat deja îndoiala asupra cifrelor, dar, pentru claritate, e mai bine să explice sursa primară.

Alin Popescu: Era o vreme când povesteaţi pe Facebook faptul că noi şi Poptămaş avem un stil similar. Că noi şi Adrian Năstase numărăm (e adevărat, el ouă, noi like-uri). M-a enervat ideea. V-aş fi spus vreo două. Mi s-a părut nedrept că suntem judecaţi într-un registru superficial de cineva care nu înţelege multe dintre lucrurile care se întâmplă zilnic în grădina AvocatNet.ro. Am luat-o personal. Doar că pentru mine, a lua ceva personal înseamnă a încerca să mă autodepăşesc. Să arăt că nu-i chiar aşa. Să explic ce facem, să încerc să schimb percepţia asupra noastră etc. Nu sunt ipocrit. Consider proiectul asta foarte legat de mine. Şi mai consider faptul că, oricât de nobili ne-am da, e greu de crezut că există oameni normali pe lumea asta care să nu ia personal criticile aduse proiectelor de care s-au legat sufleteşte foarte mult.

Pe Facebook, am simţit de mult că avem o audienţă diferită de aceea de pe site. Oamenii se alătură, de regulă, proiectelor de succes. Puţini aleg nişele. Habar n-am de ce se întâmplă aşa, poate că un sociolog ştie mai multe despre subiect. Aşa încât ne-am propus, pe Facebook, să urmărim două ţinte de comunicare. Să găsim o metodă de a transmite informaţia extrem de succint (aşa au apărut acele poze – statistică), respectiv să comunicăm realitatea din spatele creşterii proiectului nostru. Ne-a ajutat foarte mult acea perioadă şi ne-a dat ocazia să popularizăm prin intermediul Facebook informaţii pe care ziarele generaliste le brambureau constant. Ne-am poziţionat ca publicaţia la care să vii atunci când se modifică legislaţia. Astăzi, Facebook este unul dintre motoarele noastre de creştere a audienţei, iar comunicarea s-a mutat aproape exclusiv în zona de informare legislativă şi educare/evoluţie personală (în weekend am ales să folosim audienţa mare pe care o avem pentru a schimba lucruri la nivel personal în rândul membrilor comunităţii).

Că tot vorbeam de cifre mai sus, hai să mai spunem un lucru important. Atunci când vrei să construieşti un proiect online, ai nevoie de o sursă de monetizare a acelui proiect. Altfel spus, ca să ai un proiect de succes, prima regulă e să existe fizic proiectul. Poţi apela la reclamă sau poţi încerca altceva. Dacă vrei să îl monetizezi prin intermediul reclamei, ai nevoie să poţi fi relevant pe piaţă în care trăieşti. Altfel spus, dacă mâine ING vrea să comunice un produs bancar spre segmentul de audienţă imm/economic/financiar, o să aleagă câteva siteuri pentru campania să publicitară. Cu cât mai puţine, cu atât mai bine, altfel e foarte complicat de gestionat campania de către agenţia care se ocupă de managementul ei. Rezultă deci o concluzie firească. Vrei să poţi lua bani relevanţi din publicitate? Trebuie să creşti suficient de mult încât să poţi intră în planurile marilor advertiseri din piaţă. Să fii numărul 1, numărul 2 sau numărul 3.

În plus, ca să faci bani în liga mare a publicaţiilor din România, ai nevoie să fii auditat de un organism independent (la noi se cheamă BRAT – Biroul Român pentru Audit Transmedia), care să ateste două lucruri: traficul pe care îl înregistrezi, respectiv profilul audienţei tale. Prin trafic se înţelege totalul cititorilor pe care îi ai într-o anumită perioadă de timp (zi, săptămână, lună), iar prin profilul audienţei se înţelege o suma a caracteristicilor cititorilor (sex, localizare geografică, venituri declarate, potenţial de cumpărare etc). Pentru a afla traficul, în fiecare pagină a siteurilor este pus un cod care se încarcă de câte ori se încarcă paginile respective. Ulterior, la finalul zilei/săptămânii/lunii, se numără cititorii (vizitatori unici) distincţi, care au accesat acel site. La final, cititorii se deduplică (adică se îndepărtează vizitatorii care au accesat siteul de mai multe ori în perioada de referinţă). În privinţa audienţei, prin intermediul unui algoritm calibrat după principii statistice, se serveşte aleator, la anumiţi cititori, un chestionar în care aceştia sunt rugaţi să dea date despre profilul lor. Ulterior, din acele date se extrapolează un profil mediu al cititorului publicaţiei respective. Procesele în cauza sunt mai complexe, dar am ales să le simplific pentru uşurinţa comunicării.

Traficul nostru lunar (1,5 milioane – 2 milioane de cititori), respectiv profilul audienţei noastre (în special deţinători de afaceri şi consultanţi cu venituri peste medie şi studii superioare) ne-a ajutat să intrăm în vederile marilor advertiseri de la noi şi să ne putem întreţine proiectul mai bine. Deduplicat, numărul de cititori de la nivelul unui an se apropie de 6,5 milioane. Dacă luăm în calcul faptul că în România sunt spre 10 milioane de oameni conectaţi la internet, am ajuns la concluzia că 2 din 3 români conectaţi la internet vizitează, în decursul unui an, AvocatNet.ro. N-o spunem noi, o spun cifrele BRAT, studiu independent la care a aderat toată piaţa media din România. Cred că la finalul anului 2015 vom sta şi mai bine, dar nu vreau să vă necăjesc iar numărând cititori.

Redacţia Loieri: Cum vedeţi abordarea informală a domeniului dreptului, aşa cum o facem noi aici, la loieri.ro? Credeţi că totuşi formalul e mai bun decât informalul în acest domeniu?

Alin Popescu: Cred că dreptul poate fi abordat în orice fel posibil, dar nu luat la mişto.

Apreciez satiră de calitate, dar consider, în acelaşi timp, că multe exemple de pamflet sunt departe de-a fi satiră de calitate. Cred că la noi oamenii fac pamflet pentru a putea spune unele lucruri pe care altfel n-ar avea curaj să le spună în faţă celor despre care vorbesc. Poate greşesc, dar asta am observat eu.

Mai cred că multe exemple de pamflet de la noi sunt abordări superficiale ale unor lucruri care se întâmplă în viaţă. Râdem de oameni pentru că au nasul mare, pentru că s-au împiedicat pe stradă, pentru că s-au bâlbâit ori au făcut o eroare de exprimare. Asta îi defineşte ca oameni? Habar n-avem, de cele mai multe ori. Mi se pare că, prin expansiunea fără precedent pe care o are media astăzi, ajungem să punem ştampile pe x sau y, fără că ei să aibă puterea să replice cu aceeaşi intensitate.

Cât despre loieri.ro, de când am ajuns să interacţionăm unii cu altii, am început să înţeleg că e un proiect mai mare decât imi imaginam iniţial. Şi nu pot decât să vă urez baftă. Să creşteţi din ce în ce mai mult.

Redacţia Loieri: Care e Marele Rău al acestei ţări? Dar Marele Bine? Sau nu vă plac extremele?

Alin Popescu: Cred că românii sunt altruişti şi glumeţi, inconstanţi şi geniali. N-o spun eu, o spune Constantin Rădulescu Motru, în studiul sau din anii ’30 cu privire la psihologia poporului nostru. Mai cred că românii folosesc băşcălia mai mult decât ar trebui. Facem haz de necaz, cum ar veni, deşi de multe ori ar trebui să luăm la întrebări interlocutorul şi să schimbăm starea lucrurilor. Să acţionăm, în loc să facem băşcălie.

Marele rău, dacă am eu puterea să identific o astfel de idee, e că nu suntem suficient de motivaţi ca naţiune să întreprindem planuri mari pe termen lung. Că nu simţim mai des că putem schimba lumea, că depinde de noi să evoluăm, că putem fi mai mult decât acum. Cred că ne-am blocat, la un moment dat, în existenţa noastră, şi va fi nevoie de un şoc puternic pentru a ne debloca. Mai cred că nu avem politicieni ce pot să scoată din noi acel dram de nebunie care să ne facă să realizăm lucruri măreţe. Politicienii noştri au tendinţa de-a ne spune că suntem proşti şi leneşi când, în realitate, o naţiune nu e niciodată proastă şi nici leneşă. Oamenii pot fi. O naţiune se inspiră să evolueze, nu se obligă să evolueze.

Marele bine e că nimic nu e definitiv în viaţă. Că ne putem trezi oricând şi că putem schimba lucrurile.

Redacţia Loieri: Putem să ne schimbăm de pe azi pe mâine, cu o #Revoluţie sau e nevoie de o #Evoluţie pe termen lung?

Alin Popescu: Oricât aş vrea să fie altfel, devine evidentă ideea că anii de după Revoluţie sunt doar o scară firească pe care trebuie să o urcăm noi, ca societate, pentru a ajunge undeva. Dacă stai să citeşti istoria altor naţiuni, o să vezi că au existat momente de măreţie, dar ele au venit după ani lungi în care s-au schimbat, încet-încet, diverse lucruri. Revoluţiile schimbă Guverne şi structuri de putere. Nu schimbă mentalităţi. Revoluţiile sunt, ele însele, expresii ale unor mentalităţi existente deja în societate, dar ignorate de puterea politică. Aşa îmi sună mie logica evenimentelor.

Dacă vrem deci să gândim transformarea României într-un registru realist, e inevitabil să acceptăm faptul că trebuie să se schimbe mai întâi mentalitatea publică şi doar mai apoi vor urma acele schimbări radicale de structura şi sistem pe care ni le dorim cu toţii. Nu se poate să coexiste într-un om şi personalitatea care dă şpagă, care ignoră regulile de circulaţie rutieră, care aruncă mucuri de ţigară pe geamul de la maşină, care fumează pe stradă şi personalitatea revoluţionarului real. Nu. Într-un astfel de om nu poate exista decât personalitatea unui revoluţionar de conjunctură. Şi revoluţia va eşua, fără îndoială.

Aşa că, dacă ar fi un referendum pe tema asta, eu aş vota pentru #evoluţie.

Redacţia Loieri: Să nu zică lumea că discutăm doar de profan, mai ales în contextul recentelor evenimente – Morală sau Religie? Putem fi buni fără Dumnezeu? Sau măcar am putea încerca?

Alin Popescu: Eu cred în Dumnezeu. E adevărat, nu mi-l imaginez bătrân şi cu barbă albă, nu mi-l imaginez rău şi nici măcar o entitate care pedepseşte. Cred pentru că am avut, pe parcursul vieţii mele, câteva momente în care coincidenţa n-a fost explicaţia corectă pentru ce mi se întâmpla. Dincolo de nivelul fizic, deci, cred că mai există ceva. Ce, unde, cum interacţionează cu noi, asta e o problemă de opţiune şi credinţă interioară a fiecăruia.

Dincolo de nivelul ăsta, însă, dacă ar fi să ne gândim puţin, religia, ca set de norme de urmat, e o creaţie a oamenilor. Mă uimeşte întotdeauna, spre exemplu, obiceiul locului atunci când vorbim despre momentele sacre din viaţa unui om. Dacă veţi călători în România, o să observaţi că obiceiurile sunt extrem de diferite, dar toate se proclamă ca expresie a cărţilor sfinte. Câte mese de pomenire se fac după moartea cuiva, ce se oferă de pomană, în câte locuri se pun cruci şi alte lucruri, toate sunt reguli create de comunitatea locală în primul rând pentru a defini coeziunea internă.

Din punctul ăsta de vedere, morala şi religia au existat, multă vreme, ca un singur tot. O bună parte din regulile moralei noastre derivă chiar din poruncile vechiului testament. În timp, am dus morala pe alte culmi, iar religia a rămas cantonată într-un trecut tradiţionalist. Şi tocmai asta e marea problemă pe care biserica trebuie să o rezolve în zilele noastre. Să se adapteze la prezent şi la provocările lui. Să definească reguli bazate pe actualitatea vieţii sociale şi să rescrie idei pornind de aici.

Că să răspund la întrebare, nu ştiu dacă putem fi buni fără Dumnezeu, pentru că bunătatea, ca şi calitate a unei persoane, e definită prin raportare la normele moralei şi, deci, la normele religioase. Avem, însă, de multe ori, o viziune unilaterală asupra lumii. Binele pe care îl vedem noi e diferit în alte zone ale Pământului. Dacă ne uităm în jur, alţii consideră un bine să se explodeze în piaţa publică, luând cu ei cât mai mulţi oameni care ies din sfera binelui lor. Binele nostru şi binele lor se războiesc de secole, încercând să găsească un bine comun. Care nu cred să fie găsit, cel puţin nu în timpul vieţii noastre.

În concluzie, cred ca nu putem fi buni fără Dumnezeul nostru (că e o divinitate, o ţintă materială ori un sentiment), dar putem fi buni fără Dumnezeul altora. Când vom reuşi să ne facem Dumnezeii să vorbească, să acceptăm că nu sunt foarte diferiţi, că toţi au nişte caracteristici comune, atunci o să putem evolua ca specie.

Redacţia Loieri: Ce va spuneţi în fiecare dimineaţă când vă priviţi în oglindă?

Alin Popescu: Acum câţiva ani probabil că aş fi răspuns altceva. Astăzi, însă, când mă uit în oglindă dimineaţa, o văd pe fi-mea care se strâmbă la mine. O văd cum se spală pe dinţi, după care încearcă să se întindă să ajungă la prosop, cum îşi strânge buzele de copil de 3 ani şi mormăie somnoroasă că „astăzi e puţin supărată. Puţin aşa!”. Şi mă doare în cot de ce mi-ar zice oglinda şi de ce ar trebui să-mi spun eu. Am ajuns să cred că, dincolo de orice, asta e viaţa. Sentimentul ăla că îţi poţi umple mintea şi cu altceva decât gânduri şi idei. Că ţi-o poţi umple cu fericire. Sau, măcar, cu sentimentul că lumea asta nu-i chiar aşa de rea cum pare.

În urmă cu câţiva ani, îmi făceam griji din orice. Că nu ne mai plac oamenii, că n-am reuşit să construim ceva anume şi aşa mai departe. Ştiţi însă cât de simplu e să te lecuieşti de grija asta constantă? Simplu de tot. Ai nevoie doar de două momente în care ajungi panicat la urgenţă, cu tensiunea în tavan, şi începi să te gândeşti cum e cu viaţa şi cu lucrurile importante. Iau pastile de inimă de câţiva ani, deja. Mi-am asumat viaţa mea. În acelaşi timp, însă, cred că am depăşit momentele de prostie în care să pot crede că am un corp care poate rezistă la orice. Aşa că astăzi admit că am limite şi că unele lucruri se întâmplă oricât m-aş stresa eu să împiedic asta.

Redacţia Loieri: Noi ce-ar trebui să ne zicem?

Alin Popescu: Că viaţa e prea interesantă ca să fie analizată într-o amărâtă de oglindă.

Redacţia Loieri: Întrebare retorică – Pe când rubrica „ziceri de la ciobani” pe AvocatNet.ro? 🙂

Alin Popescu: În ianuarie ar trebui să fie relansată rubrica de opinie de la AvocatNet.ro. Ne-am bucura să existe regulat şi o contribuţie de-a dumneavoastră în acea rubrică.