Andrei Ruse e primul scriitor român contemporan pe care vrem să vi-l aducem în birouri (nu vrem să vă intrăm în case cu forţa că ne trebuie mandat de la jude). Noi am făcut interviul. Voi trebuie să faceţi efortul minim să cumpăraţi o carte. De preferat ultima a lui, Zaraza, care se anunţă interesantă. Cartea e deja în librării, iar Andrei Ruse a pornit prin ţară cu o serie de lansări. Prima e în Bucureşti, în 4 aprilie.

Nu avem ce să vă spunem în plus despre Andrei Ruse, interviul e lămuritor. Putem să apreciem doar disponibilitatea acestuia de a discuta cu noi: se ştie că lumea urăşte avocaţii :).

Redacţia Loieri: Trăim cu senzaţia persistentă că scriitorii din societatea românească sunt consideraţi ori plebeici, prea scriu pentru omul de rând, ori elitişti, prea scriu de nu-i înţelege nimeni. Asta în contextul în care cititul în România se practică la fel de des ca mersul la vot: tot la patru ani sau deloc. Cum se încadrează scriitorul Andrei Ruse în acest tablou? De ce e el scriitor în România (cu accent pe ultimele două cuvinte)?

Andrei Ruse: Cred totuşi că rămâne la stadiul de senzaţie faptul că scriitorii ar fi ori plebeici – ce termen haios – ori elitişti, adevărul e poate undeva la mijloc. Nu-mi plac generalizările, nu-mi place să vorbesc despre oameni ca şi colectiv de obicei, mai ales despre artişti, cred în individualitatea şi vocea fiecăruia, în universul imaginar şi creativ pe care unul îl poate genera, nu toţi sau mai mulţi deodată. Fiecare scriitor îşi propune cu siguranţă altceva, are o altă interpretare a lumii, a literaturii, a textului, a ideilor, a imaginilor şi-aşa mai departe.

Eu unul scriu pentru public, nu m-am ferit niciodată să îmi asum acest lucru. Publicul este esenţial în activitatea mea; fără cititori nu înţeleg, sincer, de ce aş mai publica o carte. Pentru mine literatura trebuie să aibă un receptor. Doar aşa am impresia că un proiect, un roman de exemplu, se împlineşte. Când ajunge vândut – deci citit, când ajunge discutat, când văd că povestea reuşeşte să atingă oamenii, într-un fel mai mic sau mai mare, desigur, depinde de fiecare. Însă dacă scriu pentru public, nu înseamnă că mă şi las pradă lui şi aşteptărilor pe care acesta le are, e o mare diferenţă. Caut să aduc publicul spre ce vreau eu şi nu invers.

Când mă aşez la birou şi încep să scriu, primul meu gând nu este cititorul, ci ideea de a scrie o carte în primul rând bună.

Cât despre peisajul autohton, nu ştiu exact cum mă încadrez în el, depinde de unde te uiţi. Unii pot spune că sunt un autor ok, de succes, la început sau deja pe drum, alţii dimpotrivă. Un plebelitist, merge? 🙂

De ce în România? Pentru că aici m-am născut. Şi n-aş schimba pentru nimic în lume asta – n-o zic dintr-un patriotism pompos, o spun pentru că dincolo de toate nenorocirile şi mizeriile de zi cu zi, eu văd aici lucruri minunate şi un potenţial extraordinar. Nu sunt genul de om care să stea cu mâinile în sân şi să arate lucrurile cu degetul, ci unul care se implică activ în a le schimba. Dacă cititul e ca mersul la vot, eu atunci sunt o fărâmă care încearcă constant să schimbe asta.

Redacţia Loieri: Avocaţii citesc mult. Multul acela conţine însă numai dosare, legi, hotărâri ale instanţelor. Campania noastră neoriginală – „Sfatul Loieri: citeşte o carte” vrea să-i oblige (ăsta e cuvântul) să pună mâna şi pe altceva decât lemnoşenii juridice. Cum ar putea Andrei Ruse (cititorul de data asta) să convingă un public juridic că e fundamental să citeşti şi cărţi de ficţiune?

Eu nu vreau să conving pe nimeni să citească, fie el avocat, fie medic sau vânzătorul de la chioşcul de vizavi. Cititul nu este esenţial, nu ţine de foame, nu plăteşte facturile, nu prelungeşte viaţa sau tratează cancerul. Încurajez cititul tot timpul, dar nu-l promovez ca fiind necesar, fundamental, cum spui tu. Pentru că nu e, hai să fim serioşi.

Ba chiar devine incomod. Te provoacă să gândeşti, să-ţi imaginezi lucruri, personaje, ş.a.m.d, să îţi schimbi viziunile, să înţelegi lumea altfel, să empatizezi, să te implici afectiv şi să trăieşti cu o carte încă o viaţă (uneori atât de străină) în câteva zile sau săptămâni.

Aşadar „argumentul” meu pentru cei care nu deschid o carte măcar la jumătate de an, să nu zic la o lună, este: nu citiţi, fraţilor. Nu pierdeţi nimic. Dar nici nu câştigaţi ceva.

Redacţia Loieri: Zaraza de Andrei Ruse pare o provocare. Mai ales când vine după cărţi ca Black Job, SONI şi Dilăr pentru o zi. Dar în cotidianul ăsta inundat de senzaţional, de ce ar citi cineva o carte despre perioada interbelică, război şi comunişti? Şi mai ales, de ce ar citi o biografie? De ce? DE CE? 🙂

Andrei Ruse: Eu cred că perioada interbelică, perioada războiului, comuniştii (şi gardiştii deopotrivă) au cel puţin la fel de mult sezanţional ca şi cotidianul de astăzi. Dar nu acestea sunt singurele elemente ale cărţii pe care eu o propun.

Îmi doresc în primul şi primul rând să readuc în discuţie un model (ba chiar câteva), să repun o cărămidă în sistemul nostru de valori. Şi cred că astăzi lumea caută aşa ceva, ba chiar cu disperare. Eu asta văd cel mai bine în ultimul timp, o întoarcere la rădăcini şi o întoarcere spre adevărate valori, o căutare şi o redescoperire a lor. Or cred că exact asta poate face Zaraza şi, sincer, nu cred că se putea nimeri mai bine contextul actual tensionat social şi politic în care această carte apare. Zaraza – nu titlul neapărat, nici piesa, nici mitul, ci simbolul – vine ca o alternativă şi cred că vor fi destui care vor merge pe ea.

În doilea rând cred că perioada interbelică este una pe care avem nevoie să o recuperăm, este poate cel mai efervescent şi nebun timp ce i-a fost dat să trăiească acestei ţări. Mie mi se pare esenţial, dacă vrem să învăţăm ceva despre noi şi să schimbăm nişte lucruri, în noi mai ales, individual, să ne readucem aminte de anii ’20 – ’30, chiar şi începuturile anilor ’40.

Şi-n al treilea rând, nu şi ultimul, desigur, cred că aduc în discuţie un erou. Poate pare exagerat, dar un om care a preferat să lupe continuu pentru crezul său este un tip de personaj care începe să lipsească cu desăvârşire din peisajul autohton, fie el real, fie unul literar, imaginar.

Redacţia Loieri: Probabil, v-aţi lovit în presă, chiar fără să vreţi, de imaginea Avocatului Român. Noi vă putem spune că ceea ce vedeţi acolo e o imagine deformată. Realitatea din profesie e alta (nu neapărat mai bună, nu neapărat mai proastă). Din ceea ce ştiţi dvs. despre avocaţi, credeţi că vreodată Andrei Ruse ar putea scrie o carte al cărei personaj principal să fie un avocat sau nu pare deloc tentant?

Nu exclud niciun subiect din start. Cred că literatură se poate face şi despre muşte sau scaune, de exemplu, dacă ai ceva de spus şi o faci cu talent. Dar cu atât mai mult, viaţa unui avocat, cazurile, limitele legii, conflictele sale de zi cu zi, pot face deliciul unei poveşti.

Însă ca eu să scriu o astfel de carte, îmi trebuie acea poveste pe care să o simt cu adevărat năucitoare, una complexă, poate chiar absurdă. Şi nu am întâlnit-o până acum. Nici nu cunosc mulţi avocaţi şi nici nu am avut prea multe tangenţe cu domeniul, dar cu siguranţă un subiect precum este justiţia (creată de oameni) poate duce la o temă tragi-comică de toată frumuseţea.

Aşa că da, aş putea pe viitor să fiu interesat de aşa ceva, dar toate la timpul lor.

Redacţia Loieri vă mulţumeşte pentru interviu.

PS: Poza e furată de pe profilul personal al autorului.