Introducerea o găsiţi aici. În continuare nu voi face decât să nu mă opresc. Voi spune ceea ce gândiţi şi voi dar din alte reţineri decât ălea de 24 de ore nu vă înghesuiţi să spuneţi. Aşa că o să grăiască subsemnatul. Că doar nu am greţuri.

3. Indivizii ăia de vin la cursuri şi vorbesc de parcă ar scuipa printre dinţi în timp ce mestecă tutun. Ăştia se cred super apreciaţi, dar dacă ai face din ei afiş şi i-ai lipi prin oraş toată lumea care ar trece pe lângă ai ar spune: Uniţi Salvăm… şi ar merge mai departe.

Ăştia îs genul de oameni care creează indivizi inutili pentru societate. Unii îi numesc profesori. Noi îi numim entităţi parazitare. Studenţii în viziunea lor nu sunt decât zerouri, iar ei nu au niciodată un portfofel suficient de mare încât să încapă toate. Se plâng însă că că-s plătiţi puţin. Plătiţi puţin pentru ce…? Pentru un teatru ieftin în care scenariul e acelaşi ani la rând? Nu mulţumim. Noi credem că studenţii pot şi fără ei. În cele din urmă, cardul de bibliotecă este 15 lei / an. Voi puteţi fără studenţi?

Există însă şi excepţii de la regulă. Nu dorim să dăm cu piciorul şi în aceştia. Da-s mai puţini decât cei 7 samurai. Deci neexistând masa critică necesară, avem speranţa că în 15 ani materialele noastre o să fie tot pe tema ce de rahat e sistemul nostru educaţional.

4. Părinţii ăia care aplaudă ca tâmpiţii la festivitatea terminală. E fiul meu scump şi drag, o să fie procuror. O să fie o pulă bleagă, stimată doamnă! În primul rând, fiul dumneavoastră nu are ce căuta pe scenă. Îl al doilea rând, faptul că până la urmă termină facultatea şi ajunge să treacă şi prin INM cam la fel cum a trecut prin facultate nu îl face procuror ori judecător decât pe hârtie. În rest, o să fie la fel ca în facultate. Un simplu trecător. Nu o să facă absolut nimic remarcabil. Vieţile pe care o să le distrugă nu urmează să fie evenimente deosebite în viaţa sa. Asta deoarece, din cauza educaţiei superbe pe care a primit-o se va referi la suspecţi sau inculpaţi folosind noţiunea de infractori. Iar când discuţi de ăştia, nu exista riscul unor erori judiciare. Importantă este doar condamnarea.

Evident că există şi excepţii de la regulă. Părinţi ce stau înfipţi în scaun şi cu lacrimi în ochi, fiind prea emoţionaţi să aplaude în timp ce fiul ori fiica păşesc cu mândrie pe scenă. E copilul meu, indiferent de ce o să ajungă, sper să rămână acelaşi. Un om. Şi mai există studenţi care indiferent de cât de retrograzi sunt părinţii ajung să gândească altfel. De ăştia avem nevoie.

To be continued…