Am primit şi al treilea review al Iustopiei. Fără niciun alt comentariu we give you Adrian Rista.

Există o legendă urbană potrivit căreia daca vezi filmul ,,The Wizard of Oz”(1939) pe LSD şi dai pe mute ascultând în loop The Dark Side of the Moon de la Pink Floyd atunci ai cel mai tare trip avut vreodată. Nu am de unde să ştiu dacă e aşa sau nu. Dar pot sa spun în mod cert că, dacă citeşti Iustopia şi asculţi Wish You Were Here de la Pink Floyd, îţi ,,dă un film” de n-ai vazut, cinema la tine-acasă! Dacă la asta adaugi încă nişte ingrediente: ai mai ascultat Pink Floyd, ai facut faculta de drept la Cluj sau esti măcar ardelean şi eşti şi avocat (mai ales de penal, deşi nu-i cazul meu) pe deasupra, e reţeta sigură de răscolire şi de ieşire din zona de confort.

Dacă Asimov folosea masca SF-ului pentru a derula poveşti poliţiste şi analize sociologice, Robi foloseşte lumea Iustopiei pentru introspectivă şi analiză de sistem (The Machine). Totul asezonat cu ironie, sarcasm şi cinism, îndestulătoare (crede el) pentru a masca un avocat care crede în justiţie mai mult decât în onorariu. Robi este până la urmă un om care vrea cu toată puterea să creadă în oameni mai mult decât rolul lor de clienţi sau potenţiali clienţi, ajungând a-i credita (de cele mai multe ori greşit) cu aceleaşi principii în care crede şi el. Cred ca pot exista două mari categorii de public pentru Iustopia: juriştii ,,practicanţi” care vor vedea disimularea subtilă a introspecţiei şi restul publicului care va crede în mod eronat că citeşte o scriere de inspiraţie kafkiană.

În concluzie, aştept să spun peste un an sau doi ,,tot mai tare cartea decât filmul/piesa de teatru”. Sau mai bine să nu zic asta, în primul rând să nu cobesc şi în al doilea rând să nu-şi-o ia în cap?

Spoiler: mare atenţie la copertă!